Hunted

14. Prieteni

14. Prieteni

O noua reacție specifica socului a venit din partea mea si puteam sa jur ca incep sa seman cu o schizofrenica, la cum imi tremura toate madularele in momentul asta.

-Cee..? Cum? De ce? Louis, esti nebun?

Nu ma puteam opri din a rosti vorbe la intamplare, caci a mea materie cenusie era cu adevarat facuta cenusa. Brusc, am sughitat, iar Louis a tresarit luat pe nepregatite. A sunat de parca as fi inghitit o chitaitoare din aia de cauciuc. De fapt, asa patesc in momente de genul, de maxima tensiune, iar ultima data cred ca a fost prin clasa a 6-a, cand aproape am dat foc unei obroaste in laboratorul de chimie. Nu intrebati cum e posibil asa ceva..

-Doamne.. Expir socata, eliberandu-mi plamanii din stransoarea oxigenului.

-Nu a fost nimic grav, calmeaza-te. A încercat el sa ma linisteasca, insa eu nu-mi puteam gasi controlul odata ce aflu o asemenea veste. Am intrat cu mașina intr-un copac si am indoit-o putin, la fel si pe mine, dar sunt bine. Am avut noroc ca nu a explodat.. Terminand de rostit asta, tot corpul a inceput sa-mi tremure, in fata ochilor mei pictandu-se imaginea de groaza si in capul meu stabilindu-se consecintele acestei catastrofe.. M-am dus singur la spital, unde mi-au ingrijit putin vanataile si m-au trimis acasa. Continua el, facandu-ma sa ma incrunt la vocea sa sparta si ragusita si la faptul ca nici macar nu se uita la mine cand imi zice toate astea. A fost si poate e inca viata lui in joc, nu e un lucru de trecut cu vederea.

Am studiat mai atent ranile de pe chipul sau si numai tratate nu se puteau numi. Am pufnit in dezgust mental si m-am ridicat, vrand sa caut trusa de prim ajutor.

-Ce te doare? Intreb eu ca o mama grijulie, desi Louis e ala mai mare.

-Capul, ingr.. putin. Se corecteaza acesta la timp, probabil constient de faptul ca imi fac griji si mai ales ca va urma o lunga morala si nu numai din partea mea. Sunt sigura ce Demi ii va scoate ochii zile bune cu asta, ea fiind dominatoarea in casa asta.

-Stai aici, ma duc sa-i trezesc pe..

-Nu, nici sa n-ai de gand. Se impotriveste acesta.

-Tu nu vezi in ce hal arati ? Si cum sa te lase sa pleci din spital la ora 5 dimineata ? De ce nu ne-ai sunat ? La ce ti-a fost capul cand conduceai ?

-Hoo, calmeaza-te, Chris, ti-am zis, a fost un mic accident. Exlama satenul, satul de bombardamentul meu cu intrebari.

-Louis, nu e ca si cum ai fi spart o farfurie si te-ai fi taiat in cioburi, un accident de masina e grav.

-Ma vezi intreg, da ? Atunci inceteaza sa mai exagerezi atat ! Tonul sau mai ridicat mi-au facut buzele sa se lipeasca strans unele de altele.

-Imi fac griji pentru tine, bine ?

-Stiu, eu doar.. scuze.. Ofteaza el si se sprijina cu capul de spatarul canapelei. Doar.. ma ajuti sa ma duc in camera mea ? Se intoarce spre mine, iar eu il privesc nesigura, ca mai apoi sa aprob si sa ma apropii de el.

I-am cuprins mijlocul, iar el si-a asezat bratul dupa gatul meu. Am urcat impreuna scarile, in pozitia asta, auzind uneori gemete inecate din partea lui. Greutatea lui era un impediment mare pentru mine in momentul asta si nu pot sa zic ca mi-a fost usor sa-l car. L-am ajutat sa se aseze pe pat si atunci am realizat ceva.