Octombrie, mai stai...

I. Eu sunt Ioana și iubesc toamna

Nu am înțeles niciodată plăcerea oamenilor de a zace și a se lăsa pârjoliți de ucigătoarele raze ultraviolete ale soarelui, doar pentru a-şi modifica nuanța tenului care, pesemne, cu cât e mai închisă, cu atât
e mai atrăgătoare. Sunt de părere că ăsta e singurul motiv pentru care, dacă întrebi douăzeci de oameni care e anotimpul lor favorit, optsprezece îți vor spune că e vara, iar doi te vor ignora, văzându-şi de drum. Eu una, nu sunt adepta anotimpului de foc.

Mă numesc Ioana și iubesc toamna.

                              ***
Locuiesc în Gherla de la vârsta de...ei bine, de când mă știu. Orașul ăsta a reprezentat, pentru mine, termenul de "acasă" dintotdeauna.
M-am născut-surpriză-toamna. Mai exact, în noaptea de 1 octombrie a lui '95,în ARO-ul lui Papà,bunicul meu.
Știu, probabil majoritatea sunt ușor dezgustați de faptul că nu m-am născut ca oamenii normali, într-o unitate sanitară, dar mereu îmi spun că așa a fost să fie. Mama îmi spune întotdeauna că sunt o nerăbdătoare cum nu i-a mai fost dat să cunoască pe lumea asta, tocmai de aia nu am mai avut răbdare să mă nasc pe zece octombrie, cum preconizaseră domnii doctori, ci le-am făcut o surpriză neașteptată alor mei. Atât am fost de nerăbdătoare, că nu am mai așteptat nici măcar să ajungă Papà la spital, ci am deschis ochii pentru prima dată pe bancheta din spate a ARO-ului său, cu zece zile mai devreme decât trebuia. Și nu regret nimic.

Am fost - și sunt -, probabil, cea mai iubită creatură de pe Terra. Fiind mezina unei familii cu patru frați,e de la sine înțeles că am fost sortită răsfățului suprem. Chiar și majoră, tot "Ionica" lui Papà am rămas. Și acum îmi amintesc cum spărgeam împreună nuci în parcul orășenesc și jandarmii se luau de noi că "umplem de coji pe jos". Habar n-aveau ei cât de ordonat era Papà și că mereu le lua, în batistă, și îmi făcea buburuze din cele care se spărgeau perfect pe jumătate. Toată educația pe care o am, la ora actuală, i-o datorez lui Papà, pentru că el a îngrijit de mine când mami și tati erau ocupați să ne întrețină. Ceilalți, fiind mai mari, s-au descurcat de unii singuri, dar nu l-a lăsat inima pe Papà să mă lase de izbeliște.

Bunicul meu este cel mai distins om pe care îl cunosc.
Papà m-a învățat să îmi întind mereu ștergarul pe genunchi când sunt la masă.
Papà m-a învățat să pășesc ușor, să mângâi pământul cu pașii mei, pentru că din pământ ne-am născut și în pământ vom sfârși.
Papà m-a învățat să salut pe toată lumea, de la lectorii universității până la tanti Lia, bătrânica ce ne mătura mereu aleea din fața vilei.
Papà m-a învățat să iubesc florile cu toată ființa mea.
Papà m-a învățat să pășesc mereu pe lângă mușuroi, să nu calc pe gândăcelul neajutorat și să ofer din pateul meu și maidanezului ce mă privea cu ochi rugători.
Papà m-a învățat să citesc, să iubesc să citesc, să ador să citesc.

Papà m-a învățat să scriu, să iubesc să scriu, să ador să scriu.

Papà m-a învățat să iubesc, să iubesc să iubesc, să ador să iubesc.

                              ***

Cu Alexandra și Cristina m-am înțeles mereu cum se înțeleg surorile. Nu era zi să nu ne certăm pe calculator, nu era săptămână să nu ne împletim una alteia brățări ale prieteniei și să ne spunem că "nu ne vom mai certa niciodată". De la ele am învățat să nu port niciodată mai mult de cinci culori tari într-o ținută, să nu îmi pieptăn părul cât e încă ud și să nu mă sărut niciodată de la prima întâlnire. Alexandra era cu patru ani mai mare ca și mine, iar Cristina cu șase. Tocmai de aceea, au plecat curând la facultate, lăsându-mă doar cu Mircea, frate-miu. Ăsta e cu trei ani mai mare ca mine și a fost, dintotdeauna, cel mai bun prieten al meu. Era genul de frate care, dacă afla că m-a supărat "vreun golan", cum îi numea el, rezolva totul pe cale diplomatică. Nu era genul bătăuș sau bădăran, era cel mai simpatic tip din viața mea pe vremea aia.