Octombrie, mai stai...

II. Heidi, fetița...coincidențelor

Cred că era miezul nopții când telefonul fix a început să sune într-o disperare.
Stăteam tolănită pe canapeaua cafenie din sufrageria garsonierei în care locuiam. Era un apartament cochet, aranjat după propriul meu plac. Îl cumpărasem în urmă cu aproape un an, din bursa de studii și cu câteva împrumuturi de la ai mei.
Aveam o baie mică, bleumarin ca cerul primăvăratic, o bucătărie în aceeași nuanță pală și o sufragerie în care îmi primeam, de obicei invitații. Însă locul meu preferat din tot apartamentul rămâne dormitorul micuț în care am plâns, am râs și mi-am petrecut nopțile dormite și nedormite ale ultimului an.
Televizorul era pornit pe un documentar despre înmulțirea la plante, iar sonorul era dat la minimum.
Draperiile înflorate erau trase la o parte, permițând luminii felinarelor din stradă să îmi mângâie chipul.

M-am ridicat alene, aruncând pătura verde ce mă învelea pe jos și m-am îndreptat către telefonul fix așezat pe un mic piedestal de lemn, în hol. Imediat ce am ridicat receptorul, vocea de bariton a lui Mircea mi-a învăluit întreaga ființă.
-Te-am trezit?
-Nuuu, nu e ca și cum ar fi miezul nopții, cap sec!
Parcă i-am simțit zâmbetul prin telefon.
-Ce mai faci? Cum mai e viața ta?
-Mircea...M-ai sunat la ora asta teribilă ca să mă întrebi cum mai e viața mea?!
-Știi cât de neobișnuit pot fi uneori.
M-am strâmbat, amintindu-mi de toate dățile în care mă trezeam la fel de fel de ore dubioase ca să îi mă strecor în camera lui Mircea și să îl surprind contemplând singur în fața ferestrei, la vila noastră din Gherla.
-Deci...? mi-a întrerupt el șirul amintirilor, cu o voce ușor amuzată.
-Ah, ăăă...Păi, nimic special. Știi și tu, cu facultatea. Dar tu?
-Eu sunt bine, am permisie trei zile, avem ceva festivități și ne-au lăsat să plecăm.
-Serios?! Fantastic!
-Da, este...Auzi?
-Ce-i?
-Deschide-mi și mie ușa, că-i cam frig pe coridor, aici.
Am rămas blocată un moment. Nu înțelegeam la ce se referă, până să realizez că vocea lui nu se auzea doar din receptorul telefonului fix, ci și de după ușa de la intrare.
Cu o mână nesigură, am răsucit cheia în broască și am întredeschis ușor ușa. Într-adevăr, în fața ei se afla Mircea, cu o sacoșă albastră într-o mână și cu un buchet de margarete în cealaltă.

Am terminat cerealele din bolul transparent de sticlă și m-am întins peste Mircea, ca să îl pun pe măsuță de cafea.
-Îmi pare rău că doar cu atât te-am putut servi, dar știi...m-ai luat așa, pe nepregătite, am încercat eu să mă scuz, după ce Mircea și-a terminat și el cerealele.
-Au fost cele mai bune cereale din toată existența mea, mi-a spus el, frecându-se pe stomac.
I-am zâmbit strâmb și l-am îmbrățișat copilărește.
Mi-a răspuns imediat la îmbrățișare și m-a pupat pe nas.
-Mă bucur tare că ai venit pe la mine! Am atâtea să îți povestesc!
-Da, da, și o să îmi povestești, dar mâine, că acum e târziu și dimineață ai cursuri.
M-am bosumflat imediat cum a adus vorba de cursuri.
-Nu aș putea să îmi iau și eu un liber, mâine?
M-a privit cu o căutătură serioasă.
-Ioana.
-Bine, bine.

Am dormit cu el pe canapea în noaptea aia, îmbrățișându-l strâns. Îmi lipsise teribil.

M-am trezit tare năucă ziua următoare, pe la șapte și ceva. Prima dată, până să mă dezmeticesc, nu am realizat nimic , dar , mai apoi, am zărit sacoșa albastră aruncată lângă ușă și mi-am amintit de Mircea. Am observat că nu era pe canapea, lângă mine.
Căscând, am intrat în bucătărie. Soarele dimineții arunca sulițe de lumină pe fața de masă cu fluturi. Mircea pregătea micul dejun de zor în fața aragazului. Cum m-a auzit intrând în bucătărie, și-a întors întreg corpul către mine, ținând în mână dreaptă o tigaie în care sfârâiau niște ouă.
-Neața.
I-am zâmbit angelic și am apucat o felie de pâine prăjită pe care am început să o ronțăi de zor.
-Să nu-ți faci planuri pentru mai târziu.
L-am privit confuză.
-Mergem acasă.

L-am lăsat pe Mircea să facă niște cumpărături și am plecat spre facultate. Cursurile începeau la opt și jumătate și era abia șapte patruzeci. Cum nu aveam chef să intru direct în pâine, de la ora aceea, am zis să mă plimb puțin prin centru.
Am ocolit Clinica de Urologie, am traversat pe la Biblioteca Studenților și m-am îndreptat spre piața centrală. Era o vreme închisă, vântul bătea puțin cam tare, iar eu mi-am strâns pe mine pardesiul maroniu de catifea, pentru că frigul începuse să mă facă să tremur.
Mereu mi-a plăcut Clujul, îmi pare un oraș așa pașnic, oamenii sunt binevoitori, până și cățeii te privesc cu dragoste.

M-am așezat pe banca lungă din piață și am inspirat toamna pe nări. Era o zi aparent liniștită, pentru o vinere. Mașinile claxonau, însă, frenetic, ceea ce-mi disturba șirul contemplărilor, lucru ce îmi displăcea, într-un fel, la locul ăla. De-aia preferam eu parcurile de la periferie.
Nu am putut să nu observ silueta ce s-a așezat la vreo doi metri de mine, pe aceeași bancă. Papà m-a atenționat de nenumărate ori că nu e deloc politicos să te holbezi la oameni, dar nu m-am putut abține.
Nu era genul de tip după care ți se scurg ochii, genul de bărbat pe care l-ai vedea prin filmele alea de dragoste pentru adolescenți, dar avea ceva. Ceva ademenitor. Ceva ce m-a făcut să îl studiez poate prea mult. Nu știu dacă a observat sau nu că îl priveam, părea ocupat să tasteze ceva pe telefonul mobil.
M-am rupt singură din acea vrajă ciudată, când m-am uitat la ceasul de mână. Era târziu și trebuia să mă grăbesc la cursuri.
M-am ridicat, am smucit cu putere geanta de pe bancă și am dat să plec.
Nu am făcut, însă, nici trei metri, că sunetul pașilor cuiva mi-a atras atenția. Tipul ce adineauri stătuse pe bancă se îndrepta acum în fugă spre mine.
M-am oprit confuză și l-am așteptat să se apropie.
-Bună, mi-a zis el, gâfâind ușor.
-Salut, i-am răspuns, vădit încurcată.
După ce, un moment, și-a tras sufletul, mi-a întins ceva.
-Ai uitat asta pe bancă.
Într-adevăr, ceea ce ținea el în mână era cartea pe care, în ultimul timp, o cărasem peste tot după mine. Vasăzică, picase din geantă când am ridicat-o brusc de pe bancă.
-Mersi frumos, i-am spus eu, surâzând. Sunt o neîndemânatică, uneori.
-Stai liniștită, a murmurat el, privindu-mă într-un fel neobișnuit.
Mă pregăteam să îi spun că încep cursurile peste câteva minute și că ar cam trebui să o tai, dar a zis, brusc:
-Foarte frumoasă.
L-am privit tare confuză.
-...cartea, a completat el, după o pauză care, fie vorba între noi, mi-a părut destul de sugestivă.
Am zâmbit, coborându-mi privirea spre cadoul de Crăciun de la Papà. "Heidi, fetița munților", ediție Princeps, legată în piele întoarsă, roșie, cu o fetiță în căruț cu rotile poleită pe copertă.
-E...E prima carte pe care am citit-o în viața mea, iar bunicul meu a crezut de cuviință că ar fi un cadou tare drăguț de Crăciun.
-Eu îi dau dreptate,e tare drăguț.
I-am zâmbit pentru a nu știu câtă oară și mi-am îndreptat atenția spre ceas.
El a observat imediat și a început să se scuze:
-Oh, Doamne, nu mi-am dat seama că te-am reținut atât! Mii de scuze! Știi, eu pierd vremea prin oraș până pe la cinci, că, după, merg într-o vizită la o familie din asta de viță nobilă, de aia m-am luat așa cu vorba și...
-Stai liniștit, nu e nicio problemă. Mersi pentru carte , i-am mai zis eu, îndepărtându-mă grăbită.
I-am mai aruncat o ultimă privire. Nu se urnise din loc, iar pe chipul lui stăruia o expresie ciudată, ca și cum ar mai fi vrut să spună ceva.