Octombrie, mai stai...

XIII. Mergem acasă...? *capitol final*

Apa fierbinte îmi dezmorțea mușchii spatelui și, dacă aș fi putut, aș fi rămas în duş o eternitate, dar faptul că cel mai atrăgător băiat pe care îl întâlnisem în viața mea mă aștepta pe canapea m-a determinat să opresc apa fierbinte și să-mi pun prosopul pe mine. În drum spre ușa de la baie, am trecut pe lângă oglinda aburită și am aruncat, în treacăt , o privire.
Eram...diferită. Atât de diferită de cum o știam eu pe vechea Ioana! Pe Ioana cea bătrână de tânără, pe Ioana cea moartă de vie. Aveam culoare în obraji , aveam un licăr aparte în ochi și zâmbeam incontrolabil. Și, fie că voiam să recunosc, fie că nu, motivul era el.
M-am strecurat tiptil pe lângă sufragerie, ca să nu-i atrag atenția lui Mihai asupra mea și, ca un tâlhar, am pătruns în dormitor.
Nu mică mi-a fost mirarea să găsesc întinsă, pe pat, o rochie verde, de culoarea mușchiului de copac, deosebit de frumoasă. Avea și un bilet, pe care scria îmbracă-mă.
Am zâmbit și am clătinat din cap, uimită de cât de departe putea merge băiatul ăsta.

-Nu pot să cred că ești așa de clișeic, am spus eu, așezându-mă lângă el pe canapea.
M-a privit confuz.
-Numești o stea după mine, gen filmele alea cu bogătași notorii, îmi cumperi o rochie, gen alea cu vampiri atrăgători și mă inviți la un picnic în aer liber, gen...toate filmele siropoase.
-Ți-am spus că mă uit la multe filme, s-a scuzat el, râzând.
-Și, cu toate astea, am continuat eu, luându-l de mână, nu pot contesta faptul că te plac al naibii de tare.
Pe neașteptate, m-a îmbrățișat și, cu fața în părul meu, a mormăit:
-La mulți ani, Ionica.
Am rămas uimită și l-am împins ușor în spate, astfel încât să-l pot privi în ochi.
- Am crezut că...
-...că am uitat? Cât de bleagă să crezi asta!
Nu știam dacă să râd,eram prea confuză.
-Asta înseamnă că nici ai mei nu au...
-Mircea avea dreptate, te pricepi de minune să-ți strici singură surprizele.
Continuam să-l privesc întrebătoare.
-Toată familia ta e în Gherla și așteaptă să intri pe ușă ca să strige "surpriză". Și te rog să nu spui că și ăsta e un clișeu, pentru că știu deja că e. Dar e unul drăguț.
Nu aveam cuvinte, încă procesam informațiile.
Am încercat să recapitulez în minte situația. Avusesem parte de cea mai superbă zi din ultimul an, cu un tip de care credeam că a uitat de aniversarea mea. Am aflat că, de fapt, nu uitase, și că mă aștepta o surpriză acasă. Papà, Mircea, poate și surorile mele. Și Mihai. Cu toții reuniți pentru mine.
-Mergem acasă? am reușit eu să mai îngaim, învăluită într-un nor de euforie invizibil.

Nu-mi găseam locul pe scaunul din dreapta lui Mihai de nerăbdare.
Îmi mai arunca câte o privire amuzată, sau mai făcea câte un comentariu mormăit, mai mult pentru el, de genul "să uit de ziua ei, Doamne...".
Era ora opt și jumătate și autostrada era pustie, rareori mai trecea câte o mașină în viteză pe lângă noi. O sâmbătă seară cu adevărat liniștită.
La radio zumzăia ritmat o melodie în vogă pe atunci, dar nici că o auzeam, prea zgomotoase îmi erau gândurile. Și cel mai zgomotos dintre ele era cel ce-mi urla în creier agasant "îl iubesc!".
Nu voiam să i-o spun atunci, nu avea noimă să iubești pe cineva atât de repede. Dar inima mea spunea, totuși cu totul altceva.
"Avem timp", mă gândeam eu. "O eternitate".
În momentul în care am pronunțat cu vocea minții cuvântul "eternitate", s-au întâmplat o serie de lucruri pe care și în ziua de astăzi mi le amintesc cu exactitate.
Mihai, conducând liniștit. Două faruri mari, orbitoare, apărând din curbă, ca doi ochi din marea de întuneric. Mână lui Mihai trăgând puternic de schimbător. Un claxon asurzitor de tir. Un scârțâit sfâșietor de frână pe asfalt. Din nou, acel claxon ca un muget de fiară. Mihai, întorcându-şi privirea pentru o fracțiune de secundă spre mine. Dar, Dumnezeule, în acea fracțiune de secundă am putut zări în privirea lui ce n-am deslușit în tot timpul de când l-am cunoscut. Am zărit iubire. Căldură. Sinceritate. Panică. Teamă. Părere de rău. Apoi n-am mai zărit nimic, decât durere.