Octombrie, mai stai...

V. Lifturi și întrebări indiscrete

-Și cum stai cu dragostea?
Întrebarea m-a luat total pe nepregătite. Stăteam cu capul rezemat de geam și priveam câmpurile întinse. Mihai era un șofer foarte bun, fiecare viraj pe care îl lua era ca un acord delicat de harpă.
-Ăăă, am început eu să mă bâlbâi. Ce-i cu întrebarea asta, Mihai?
Mi-a aruncat o privire oacheşă.
-Ești o fata superbă și sunt aproape sigur că ai pe cineva. Ar fi imposibil ca o fată așa, ca tine, să nu...
-Nu am mai avut un prieten din clasa a doișpea, l-am întrerupt el.
Puteam citi uimirea pe chipul lui. Mă privea, cumva...Admirativ, șocat...mulțumit?!
-Motivul?
-Hm, nu știu. Poate sunt axată pe ceea ce contează cu adevărat. Sau poate nu am întâlnit pe cine trebuie. Sau poate sunt lesbiană. Cine știe...
-Ai un punct pentru originalitate, a spus el, râzând.
Chipul îi era schimonosit într-un zâmbet amuzat, dar ochii...Ochii îi luceau într-un fel aparte. Se asemănau cu două beculețe din alea de la instalațiile de brad, pentru că îmi transmiteau senzația de căldură sufletească, de puritate.
-Dar tu?
-Hm? a tresărit el, parcă rupt dintr-un șir de gânduri adânci de întrebarea mea.
-Cum stai tu cu dragostea?
A zâmbit amar.
-Cum să stau...Stau bine. Nu am mai avut o întâlnire de o groază de timp. M-am cam săturat de superficialism.
Am căzut puțin pe gânduri. Avea o gândire tare matură, îmi plăcea asta la el. Nu i-am spus-o, dar trecuse de mult de maxim cu punctajul. Era un băiat tare fain, îmi plăcea enorm. Dar nu eram prea sigură în ce fel îl plăceam, chiar dacă bătăile accentuate ale inimii mele îmi urlau răspunsul direct în creier. Oare...el mă plăcea câtuși de puțin?
-Ai iubit vreodată?
M-am plesnit peste gură imediat ce am pus întrebarea aceea stupidă.
"Cap sec, cap sec, cap sec!" , îmi urla conștiința.
Mi-am luat inima în dinți și l-am privit. Avea o figură tristă, privea fix la șosea.
-Da, a șoptit cu jumătate de gură. Da, Ioana, da. Am iubit. Am iubit cu tot sufletul, am iubit cu toată ființa. A fost superb să iubesc, dar știi ce a fost dezastruos? Că ea nu m-a iubit câtuși de puțin.
-O iubeai cu adevărat?
-A fost singura fată care a ajuns la șapte puncte, a răspuns el, surâzând.
Am zâmbit și eu.
"Șapte, deci? "
-Îmi place să bat recorduri, am spus eu, cu un zâmbet plin de apropouri.
-Ești invitata mea.

A parcat mașina într-o clădire specializată foarte aproape de centru, pe ultimul palier.
În timp ce mă chinuiam să îmi desfac centura cu care aveam mereu de furcă, Mihai a coborât grațios din mașină și mi-a deschis portiera.
-Ce mai gentleman, am mormăit amuzată.
-Nu sunt gentleman decât cu domnișoarele distinse, stai calmă, mi-a răspuns el, cu un zâmbet cu subînțeles.
L-am privit o clipă, după care m-am îndreptat spre liftul parcării.
Ușile metalice s-au dat la o parte și ne-au înfățișat încăperea micuță și puternic luminată.
Am intrat imediat, dar Mihai nu părea că are de gând să se urnească din loc.
L-am privit confuză.
-Nu vii?
-Ăăă, eu o să cobor pe scări, Ioana, mi-a răspuns el ușor stânjenit, scărpinându-se cu mâna stângă în cap.
-Ești nebun?! am spus eu, râzând. Pe scări faci zece minute, că suntem la ultimul etaj. Cu liftul, în trei minute suntem jos.
-Totuși,nu ne grăbim niciunde. O să cobor eu pe scări, mergi tu cu liftul.
Prima dată nu m-am prins. Îl priveam fără să înțeleg de ce se comportă așa, dar, privindu-l mai atentă, am realizat totul. Corpul lui trimitea mesaje clare. Își răsucea manşeta mânecii de zor, își mușca buza și privea panicat în jos.
-Mihai...
-Da?
Am început să râd haotic, am ajuns să mă țin cu o mână de peretele liftului și cu una de burtă.
-Ție ți-e frică de lifturi, măi, băiatule?!
M-a privit rușinat, fără să spună nimic.
-OK...Am mai întâlnit oameni care se tem de înălțimi, de șerpi, de moarte, dar...De lifturi, n-am mai pomenit. Ești incredibil!
Pe fața lui începuse să-şi facă apariția un mic surâs. Părea tare timorat, îmi părea foarte rău de el.
Am oftat înăbușit și am ieșit din lift, apropiindu-mă de el.
-Hai să o facem împreună.
-Nu, Ioana, nu înțelegi. E...E mai complicat. Teama asta a mea...Nu ai cum să înțelegi.
-Crede-mă că înțeleg perfect. E cumva vorba de o traumă din copilărie?
Nu mi-a răspuns, dar și-a coborât privirea în pământ.
-Nu vreau să dezgrop orori în sufletul tău, deci nu o să te oblig să îmi povestești, i-am spus.
-Mulțumesc, a oftat, ușurat.
-...dar o să te oblig să intri în liftul ăla cu mine, am continuat eu, zâmbind.
A căscat ochii cât cepele și m-a privit rugător.
-Te rog, nu-mi face asta, Ioana...
L-am privit solemn.
-Dacă nu faci asta, voi considera că nu ții îndeajuns de mult la mine încât să-mi fii amic.
S-a încruntat, brusc.
-Profiți de faptul că am o slăbiciune pentru tine.
Am zâmbit curat și învingător.
-Dacă tot muncesc să arăt așa bine, măcar să profit și eu puțin.
A început să râdă.
-Tu crezi că eu m-am îndrăgostit de felul cum arăți,și nu de felul cum ești? Am remarcat numaidecât că mi-a spus, mai pe ocolite, că s-a îndrăgostit de mine. Involuntar, stomacul mi s-a strâns. M-am prefăcut că nu m-am prins de apropo.
-În fine, hai, că stăm degeaba în loc să îți arăt locuri faine.
Am pășit cu încredere în lift, dar, când l-am privit, am observat că tot nu se urnise. Am oftat exasperată și l-am apucat brutal de mână, trăgându-l înăuntru. Nu a opus nicio rezistență fizică, dar chipul lui mă implora să nu îl oblig să o facă. Și, încă o dată, sufletul meu de gheață m-a ajutat să nu mă înduioşez imediat ce i-am văzut chipul timorat.
Am apăsat butonul de închidere a ușilor și am ales etajul unu.
Mihai stătea crispat lângă mine, înghițind în sec.
L-am apucat de braț și mi-am rezemat capul pe pieptul lui. Am simțit cum a expirat emoționat și ceva îmi spunea că nu liftul era motivul pentru care inima îi bătea nebunește.
-Sunt foarte mândră de tine, să știi, i-am șoptit eu, când am ieșit din lift.
M-a privit triumfător și m-a îmbrățișat strâns, chiar acolo, în mijlocul parcării.
Prima dată, am fost puțin șocată, luată prin surprindere, dar, după un moment, i-am răspuns la îmbrățișare. Nu s-a oprit, ci a continuat să mă lipească de pieptul lui musculos pentru un timp îndelungat.
Am încercat să mă dezlipesc de el, la un momentdat, dar părea că nu are de gând să îmi dea drumul prea curând, așa că am oftat înăbușit și m-am lăsat pradă pasiunii lui.
-Mihai, am mormăit eu, după minute bune.
-Hm? mi-a răspuns el, parcă trezit din visare, depărtându-mă cu câțiva centimetri de el, dar încă ținându-şi mâinile pe talia mea.
Am zâmbit trist.
-Ar trebui să mergem, nu cred că e bine ce...
-Da, sigur! Scuze, nu știu ce a fost cu mine, hai să mergem.
A luat-o grăbit înaintea mea, parcă supărat.
L-am urmat, confuză, cu un miliard și unu de gânduri împuindu-mi capul.