Octombrie, mai stai...

VIII. Beție și complimente

Vibrația telefonului de pe noptiera de lângă pat m-a făcut să deschid ochii, tresărind. Mi-am aruncat privirea spre ceasul electronic de pe perete.
02:47.
Am apucat telefonul căscând și am aprins ecranul.
Imediat ce am văzut de la cine era mesajul, mi-a sărit tot somnul.
"LUCIAN
Dormi?"
Am pufnit agasată dar,totuși, i-am tastat înapoi că dormeam, înainte să mă trezească el.
Apoi au început bătăile în ușă. La început, niște ciocănituri discrete pe care nu le-am sesizat, dar care s-au transformat, treptat, în lovituri.
M-am ridicat panicată și m-am îndreptat către ușa de la intrare. M-am uitat prin vizor și am început să înjur în gând.
Lucian stătea acolo, arătând deplorabil. Era vizibil că era beat, nici nu încăpea îndoială în legătură cu locul de unde venea la ora aia din noapte.
-Deschide ușa, a mormăit el, obosit.
Nu știam ce să fac. Putea fi periculos,era beat. Dar eram colegi, până la urmă. Dacă nici eu nu îl ajutam...
Până la urmă, altruismul din mine a luat atitudine și am deschis ușa.
Lucian a pășit resemnat înăuntru.

-Ești bine? l-am întrebat eu, după ce ne-am instalat în sufragerie cu câte o cană de ceai de zmeură în mână.
-Sunt beat, Ioana.
L-am privit compătimitor.
-Cu ce ai venit? Cu mașina?
-Mi-au ridicat mașina acum câteva ore, cică nu mi-am plătit blestematele alea de amenzi, a rostit el răspicat, bolborosind apoi niște înjurături înfundate.
Nu știam ce să mai spun, chiar nu mă pricepeam la consolări.
După un timp, am aruncat o privire la ceasul de mână. Se făcuse ora trei și jumătate și eu aveam cursuri ziua următoare, deci trebuia să scap cumva de el.
-Mmm, am început eu. Lucian?
M-a privit nedumerit.
-S-a făcut cam târziu, ar cam trebui să...
-Oh, da, a răspuns el posomorât, ridicându-se. Mersi de ceai.
L-am urmat către ușa de la ieșire. Își târa picioarele după el în ultimul hal. Știam că stă departe și eram sigură că nu avea bani de taxi la el.
Din nou, partea aia bună din mine m-a determinat să îi spun:
-Stai trei minute să-mi trag niște jeanşi pe mine, te reped eu până acasă.
Părea că voia să protesteze, dar era prea extenuat. M-a înduioșat foarte tare, niciodată nu-l mai văzusem așa
Mereu, el a fost tipul ăla sigur pe el, înarmat cu glume proaste și veșnic în căutare de "pradă proaspătă". Dar, în seara aia, nu am văzut decât tipul trist, resemnat, cu ceva pe suflet. Și mi-a trezit milă.

-Mersi mult, Ioana, mi-a șoptit parcă rușinat ,când am oprit în fața blocului în care locuia.
Am oprit motorul, pentru că simțeam că are nevoie să vorbească cu cineva.
Felinarele de pe marginea drumului aruncau pete de lumină pe chipul lui.
Nu era un tip tocmai urât. Părul blond îi pica în plete dese până la bărbie. Avea ochii negri umeziți de oboseală și chipul nebărbierit brăzdat de cearcăne adânci. Îmi părea tare rău de el, nu era un om rău, doar un puști râzgâiat.
-Ești minunată.
Am tresărit când liniștea a fost spartă de remarca lui șoptită.
-Mersi, am mormăit eu, privind în partea cealaltă.
Am simțit cum mă apucă de mână.
-Ești atât de frumoasă...
Nu știu dacă a fost faptul că îmi trezea milă sau voiam să îmi neg sentimentele pentru Mihai, dar nu mi-am tras mâna din strânsoarea lui.
-De ce mă ajuți?
L-am privit chiorâș.
-Poftim?
-M-am comportat ca un cretin cu tine, nici nu trebuia să îmi deschizi ușa.
Desena cerculețe imaginare cu degetul mare pe pielea mâinii mele.
Nu-mi trezea nicio senzație deosebită în corp, dar el părea că savurează momentul.
-Nu-ți port pică, Lucian.
Fața parcă i s-a luminat de un surâs sincer. Era atât de diferit, atât de simplu. De înduioșător.
Am întins mâna către radio și am pornit muzica, ca să mai elimin din liniște.
A început să răsune o melodie lentă, în acorduri de pian. Lucian și-a lăsat capul pe tetieră și a oftat, închizând ochii.
-Mă crezi că nu mai știu ce să mai fac?
L-am privit nedumerită.
-Te plac atât de mult, nici nu îți imaginezi, Ioana. La început, da, erai doar o provocare, nu însemnai nimic, erai doar o tipă frumoasă din grupa mea. Dar, treptat, am început să te cunosc. Și gestul pe care l-ai făcut în noaptea asta mi-a dat certitudinea că te iubesc.
Am rămas perplexă. Nu îmi găseam cuvintele. Pur și simplu, stăteam acolo, privind înspăimântată cum își apropia lent chipul de al meu, mângâindu-mi părul cu mâna dreaptă.
Nu știu de ce nu îl împingeam, nu știu de ce stăteam ca proasta fără să fac nimic. Fața lui era atât de aproape că îi puteam gusta respirația ce mirosea a alcool și tutun.
Când buzele lui aproape le atingeau pe ale mele, ceva mi-a dat puterea de a-mi suci capul, astfel încât mi-a aplicat un sărut umed pe obraz.
M-a privit dezamăgit.
-Îmi pare rău, i-am șoptit eu, întinzând mâna peste el și deschizându-i portiera mașinii.
-Ioana,a murmurat el, mângâindu-mi obrazul.
-Noapte bună, Lucian, i-am spus răspicat, prinzându-i mâna și îndepărtând-o.
A mai murmurat ceva înfundat, după care a plecat, târându-şi picioarele.
Am rămas câteva momente privind în urma lui, cu un amalgam de gânduri explodându-mi în cap, după care am pornit motorul și am demarat în trombă.

Televizorul era pornit pe un canal de desene animate sârbești, iar eu moțăiam pe canapea cu o pungă de Cheetos cu cașcaval în brațe.
Vibrația telefonului m-a luat total prin surprindere. Nu putusem să mai adorm după incidentul cu Lucian, așa că m-am mutat în sufragerie și am încercat să fac timpul să treacă mai repede.
Nu mă așteptam să primesc mesaj la patru dimineața, dar a venit.
Cum am simțit telefonul vibrând de trei ori în capătul opus al canapelei, mi-am dat ochii peste cap și am oftat exasperată, fiind absolut sigură că era Lucian.
Într-un sfârșit, m-am întins puțin și am înşfăcat telefonul.
Imediat ce l-am deblocat, am deschis ochii larg și nu am fost capabilă să mai fac nicio mișcare pentru câteva secunde bune.
Expeditorul mesajului mă luase complet prin surprindere.
Exact. Mihai S.
Am clipit de câteva ori ca să mă dezmeticesc, după care, tremurând și, efectiv, cu inima izbindu-mi pereții cavității toracice, am deschis mesajul.
"Salut, Ioana! Sunt Mihai, mă mai ții minte? Băiatul cu Ferrari."
Am zâmbit incontrolabil la vederea autoironiei sale. Știam că râde de mine la faza cu Ferrari-ul, fiindcă i-am zis odată că băieții cu părinți bogați, ca el, primesc Ferrari-uri cum primeam eu bomboane mentolate de la Papà. A râs copios, după care mi-a povestit cum a muncit tot liceul cu jumătate de normă la o librărie ca să își cumpere mașina pe care o are. De atunci mă tachina cu asta în continuu. "Cum aș putea să te uit? ", i-am tastat eu înapoi, numaidecât.
Am așteptat câteva minute până să îmi răspundă iar.
"Și..Cum mai e viața ta?"
"Relativ monotonă, pot spune."
"E cald pe acolo?"
Am zâmbit amuzată.
"Mă întrebi de vreme?"
"Clișeic, nu?"
"Da. Dar te iert, nu toți putem fi persoane morale."
Am simțit parcă cum orgoliul lui a fost julit de remarca mea.
"Și ce-aş putea face, mă rog, ca să mă vezi moral?"
"Hm,nu știu. Ai putea, pentru început, să îți găsești ore mai bune de dat mesaje. De unde știai că sunt trează?"
"Intuiția, dragă Ioana. Nu am știut. Am sperat, doar. "
"De ce tocmai acum? De ce nu mi-ai dat mesaj mai repede?"
"...poate nu am vrut să par disperat. "

Mă jucam absentă cu brelocul de la chei în timp ce semaforul era roșu.
Aveam fața brăzdată de cearcăne adânci, eram ruptă de obosită. Vorbisem cu Mihai până la șase, după care mi-am umplut cada și am făcut o baie;eram plină de întrebări fără un răspuns concret.
Culoarea verde a semaforului m-a trezit brusc din visare. Am demarat grăbită; eram în întârziere, cursurile trebuiau să înceapă.
În câteva minute am și oprit în parcarea universității și am ieșit în atmosfera răcoroasă de septembrie. Mai era fix o săptămână până la ziua mea, dar și până la intrarea în luna de care eram îndrăgostită - octombrie.
Imediat ce am intrat în holul principal, privirea mi-a căzut pe o combinație tare neobișnuită de persoane. M-am pitit după un ficus și am încercat să-mi dau seama ce vorbeau. Iulia îi explica ceva de zor lui Lucian, care privea atât uimit, cât și din ce în ce mai bine dispus.
Mi s-a părut că au terminat discuția pe care o purtau, așa că am ieșit de după plantă, scuturându-mi niște scame imaginare de pe mâneca paltonului și netezindu-l.
M-am îndreptat confuză spre ei.
Prima care m-a văzut a fost Iulia, pentru că era cu fața spre mine. Imediat, i-a făcut semn și lui Lucian, arătând cu degetul în direcția mea.
Imediat ce ochii ni s-au întâlnit, Lucian s-a năpustit asupra mea, îmbrățișându-mă incomod.
-Și eu te iubesc! mi-a spus Lucian, cu vocea tremurându-i de emoție.
Iulia mi-a făcut cu ochiul și mi-a șoptit:
-Îmi mulțumești mai târziu.
Dacă ar fi știut ce gândeam eu despre ea în momentul ăla...
Eram al naibii de confuză. Nu știam ce îi spusese Iulia de era așa sigur pe el, dar trebuia numaidecât să aflu.