Octombrie, mai stai...

III. Medicină și revedere

Eram în amfiteatru,prin rândurile din spate. Era o încăpere uriașa, ocupată, în proporție de șaptezeci la sută, de băncile așezate în trepte și în semicerc. În mijlocul semicercului se afla o tablă mare și profesoara bătrână și veșnic astmodică ce ne vorbea despre diabetul insipid.
Aş fi vrut să fiu atentă la ce subliniam cu markerul fluorescent pe caietul de notițe, dar nu puteam. Gândurile mele zburau departe, prin basmele lui Ispirescu și Creangă, basme în care dragostea la prima vedere nu era un ideal de neatins, ci o temă la ordinea zilei. Clișeul acela, al iubirii iminente și irevocabile, chiar dacă mă călca pe nervi și orgolii în majoritatea timpului, îmi părea relativ acceptabil în acel moment. Adică eram dezgustată de superficialitatea de care dădeam dovadă. Papà m-a învățat mereu să nu judec oamenii după înveliș, astfel că nu aveam niciun motiv - dar NICIUNUL - să cred că străinul de adineaori ar fi fost chiar și simpatic. Și, totuși, inima îmi era umbrită de regretul că, probabil, nu aveam să îl mai întâlnesc niciodată în viața mea. Dacă stăteam bine să mă gândesc, nici nu prea fusesem atentă la ce-mi spunea, prea absorbită eram de ochii verzi și blânzi ce-i împodobeau cu migală pomeții frumos sculptați. Nu mai spun de căldura cu care mi-a vorbit mie, o necunoscută. A fost cu adevărat un...
-Pst! Pst! Ioana!
Am căscat brusc ochii și am revenit la realitate.
-Ioana!
M-am răsucit buimăcită spre locul de unde îmi era strigat numele.
Lucian, unul din colegii mei de grupă, îmi făcea semne disperate cu caietul.
-Ce-i, mă? am mimat exasperată din buze.
Îmi făcea semn să mă uit pe jos. L-am privit confuză, dar mi-am coborât privirea pe podeaua amfiteatrului. Într-adevăr, lângă piciorul meu stâng se afla un cocoloş de hârtie mototolită. Am luat foaia și am netezit-o. Lucian îmi scrisese, cu un scris repezit și strâmb:
"Trebuie să vorbim ceva fff urgent. Lucian. "
Am privit chiorâș spre biletul urât și i-am aruncat o privire plictisită. Mi-a mimat un "deci?" plin de speranță, iar eu am ridicat nonșalantă din umeri, după care m-am concentrat pe profesoara care suferea un acces de tuse în fața noastră.

Tocmai ce îmi îndesam cărțile în geantă și încercam, simultan, să îi spun, printr-un mesaj, lui Mircea, că în maxim o jumătate de oră aveam să fiu acasă când Lucian m-a ajuns din urmă, alergând.
Eram colegi de facultate de trei ani și tot de trei ani încerca să mă agațe. Era genul de tip de bani gata, care intrase la facultate pentru că taică-su plătise grăsuț pentru asta și se credea foarte șmecher, fiindcă era un bogătaș notoriu. L-am cam contrariat, fiindcă eram prima fată care nu îi răspundea la avansuri. Și nu pentru că nu ar fi arătat bine - arăta super, fie vorba-ntre noi - ci pentru că, pur și simplu, mi-am pus ambițiile cu el și mi-am jurat că am să-i dovedesc că nu poți avea orice fată doar dacă îi fluturi niște biştari pe la nas.

-Bună, Ioana, mi-a spus el, rânjind. Arăți superb azi.
Mi-am studiat, pentru un moment scurt, aspectul estetic. Nu depusesem nici cel mai mic efort să arăt bine, pur și simplu smulsesem ce-mi picase prima dată în mână din dulap. Purtam o rochie vișinie și pardesiul maro, nimic special. Știam că erau lingușeli ieftine.
-Știu că sunt superbă, i-am răspuns sarcastic, strâmbându-mă.
-Chiar ești! a exclamat el. Dacă nu l-aş fi cunoscut, aproape că l-aş fi crezut.
-Ce voiai să discutăm așa de "fff" urgent, hm? am schimbat eu subiectul.
-Ah, păi...Știu că ți-am mai propus, da' m-ai refuzat...Mă gândeam că, știi tu...Poate ai vrea să...
-Nici să nu te gândești, am râs eu.
-...o cafea...
-Sunt alergică la cofeină.
-...o ciocolată caldă...
-Intoleranță la lactoză.
-...un ceai...
-Mă adorm teribil ceaiurile, aproape la fel ca și discuțiile plicticoase.
-Un suc,o înghețată, ORICE!
Am pufnit ironică.
-De ce vă gândiți voi, bărbații, doar la mâncare? De ce nu invitați și voi fetele la o plimbare, la un concert, la un film? Toți ne chemați la cină, la o prăjitură, la cafea...
A rămas mască, privindu-mă cu gura căscată. Se pare că îl închisesem de data aia.
-Ăsta a fost un refuz, să înțeleg...a spus el, cu jumătate de gură.
-Oh, Lucian. Da, a fost un refuz categoric. Vreau să înțelegi că între noi nu poate fi absolut nimic și ți-o spun pentru ultima dată.
Părea învins, dar, cunoscându-l, eram absolut convinsă că nu avea să renunțe prea curând la a încerca.
L-am salutat și am dat să plec, dar m-a prins de mână și, cu o mutră serioasă, mi-a zis:
-Să știi că nu mă dau bătut, Ioana. O să ieșim noi odată, îți jur.
-Hmm, baftă cu asta, am spus eu râzând. Week-end plăcut! i-am strigat, îndepărtându-mă grăbită.