Octombrie, mai stai...

X. Milă și invitații

Fierbeam de nervi. Lucian întrecuse măsură foarte rău, iar eu nu aveam să-i mai permit asta încă o dată.
Am ajuns -normal- cu zece minute după ce toți se echiparseră deja, așa că m-am schimbat singură , în vestiarul pustiu.
Când să ies pe ușă, telefonul a început să sune în geantă. M-am întors și -surpriză- era Mihai.
Mi se rupea sufletul când mă gândeam că el crede că sunt supărată pe el, dar nu aveam nici timpul, nici starea necesară să îi răspund. Așa că i-am închis, am îndesat telefonul la loc în geantă și m-am grăbit spre salonul 38, unde ni se comunicase să ne aflăm.
Cum mă și așteptam, ceilalți patru colegi de grupă erau deja acolo. Spre norocul meu, doctorul încă nu venise în control, deci aveam destul timp să-mi fac treaba. Iulia vorbea ceva în contradictoriu cu Lucian, iar ceilalți doi colegi ai mei, Tiberiu și Luca, își făceau de lucru cu niște mănuși chirurgicale.
Era un salon cu cinci copii, fiecăruia din noi fiindu-i atribuit câte un pat.
Am tras la sorți, și mie mi-a picat o fată de șaisprezece ani.
Fata era pe dializă şi nu mai avea mult de trăit. Doctorii îi mai dăduseră în jur de vreo două-trei săptămâni.
Mai făcusem practică și înainte, nu era neapărat o noutate, dar mereu îmi fusese greu să le ascult poveștile muribunzilor. Fiind un suflet sensibil, mai vărsam și câte o lacrimă, spre amuzamentul colegilor mei insensibili.
M-am apropiat de patul bolnavei mele. Nu trebuia decât să-i pun o perfuzie cu glucoză și să-i monitorizez starea. Nimic complicat. Greul începuse abia după ce i-am pus branula.
Până atunci, dormise, dar, din cauza înțepăturii, a deschis ochii. A privit absentă cum am dat drumul perfuziei iar, când m-am așezat pe scaunul incomod de plastic de lângă ea, și-a dres ușor vocea și a spus:
-Tu cine ești?
-Ioana mă numesc, sunt în practică de la facultate, i-am răspuns, pe cel mai blând ton pe care îl puteam aborda. Tu ești...Silvia, așa-i? am continuat eu, aruncând un ochi pe fișa de internare de pe măsuța de lângă pat.
A părut că se întristează, așa că am întrebat-o dacă totul e în regulă.
-Nu chiar, a răspuns ea șoptit, cu vocea tremurându-i. Ai pomenit de facultate...Mereu mi-am dorit să urmez o facultate, dar vezi și tu în ce stare sunt, nu cred că mai prind nici clasa a unşpea.
Nu mă pricepeam deloc la consolat, așa că am privit-o neputincioasă cum se visa studentă, în condițiile în care luna următoare, pe vremea aceea, avea să fie moartă.
-Gândește optimist, am mormăit eu, reglându-i puțin furtunaşul perfuziei.
A pufnit amuzată.
-Am trecut de mult de faza aia, acum îmi imaginez ce fain o să fie în Rai. Știi ce regret? Înainte să mă îmbolnăvesc, printr-a noua, am cunoscut un tip care părea sufletul meu pereche, dar nu am vorbit cu el, fiindcă voiam să mă ocup exclusiv de școală. Și acum...Uite-te la mine. Nici că școală, nici că iubire.
Am privit-o șocată. Nu a apucat să iubească pe nimeni. Moartea a luat-o prin surprindere.
Se părea că viața îmi trimitea mesaje neîncetat.
Întâi Cioroiescu, acum Silvia. Universul mă îndemna să îmi ascult inima, să nu rămân indiferentă la tot ce simțeam când mă gândeam la Mihai.

Perfuzia s-a scurs toată, iar Silvia a adormit pașnică, respirând liniștit.
Mi-am adunat lucrurile de prin vestiar și am ieșit din spital.
Nu am fost deloc surprinsă să-l văd pe Lucian stând rezemat de portiera mașinii mele.
Era o zi neobișnuit de caldă pentru sfârșitul lui septembrie, iar soarele mângâia nostalgia naturii moarte cu raze oranj și parcă dulci.
Purta o jachetă de piele neagră și niște ochelari fumurii pe nas.
-Mă placi, a spus el, zâmbind, când am ajuns lângă mașină.
-Mă lași?! i-am răspuns eu,exasperată.
A rânjit strâmb și a început să se apropie lent de mine, ca și cum ar fi studiat minuțios fiecare detaliu de mii și mii de ori, în oglindă.
Voiam să îl împing, dar mi-a apucat încheieturile și m-a tras brutal spre el.
Am icnit înfundat și am început să ripostez, dar nu părea că ar avea de gând să-mi dea drumul.
-Lasă-mă! am început să urlu cu disperare.
Îmi apucase fața violent și mi-o trăgea spre a lui.
Tocmai când mă resemnasem cu ideea că nu aveam cum să-l opresc și că avea să se termine repede, ceva s-a întâmplat.
Niște mâini l-au apucat de umeri și l-au tras la doi metri depărtare de mine. Lucian a scuipat și l-a înjurat pe tipul care îl împiedicase să mă sărute, după care, reamintindu-mi că nu o să scap de el, și-a luat tălpășița nervos.
Abia după ce a dispărut Lucian din peisaj, m-am uitat spre salvatorul meu, ca să-i mulțumesc.
Nu mică mi-a fost mirarea când l-am zărit pe...Tiberiu.
-Tibi?! am exclamat eu cu uimire amestecată cu confuzie. Pentru ce-a fost asta?
A surâs tainic și mi-a răspuns:
-Păreai puțin neajutorată, nimic mai mult. Voiam să vorbesc ceva cu tine și am venit încoace, dar l-am văzut pe Lucian ce avea de gând să facă.
-Păi..Mersi,rămân datoare.
-N-ai pentru ce, mi-a răspuns el, făcându-mi cu ochiul. De fapt, am nevoie de o favoare.
-Orice.
-Diseară, am fost invitat la o petrecere în campus, și nu poți intra decât dacă ai parteneră. Mă gândeam că, știi tu
...doar astă seară, crezi că m-ai putea însoți?
-De ce tocmai eu? am întrebat, ușor confuză.
Părea destul de jenat și mi-a răspuns, fâstâcindu-se:
-Păi, nu știu...Mereu mi s-a părut că ești tare simpatică și...
Am privit în pământ. Ce făcusem să merit asta?
-Nu știu, Tibi...Sunt destul de obosită, cred că mă culc devreme astă-seară.
Zâmbetul i-a pierit numaidecât de pe chip și și-a scos mâna din buzunarul jeanşilor, ducându-şi-o la ceafă.
-Nu înțeleg, a mormăit el, oftând. Sunt urât? Prost? Nesimțit?
-Tibi...am început eu.
-Nu, Ioana! Așa e! Adică...Uite-te la Lucian, toate sunt moarte după el, când e un nesimțit profitor. Eu încerc să fiu cât mai blând, cât mai educat și respectuos cu fetele, dar se pare că voi nu mai apreciați așa ceva la băieți.
M-am crispat când am auzit că m-a băgat în oală cu celelalte fete.
-Nu e vorba de asta în cazul meu.
-Atunci de ce nu ieși cu mine? Astă seară,măcar. Bem ceva, dansăm, și te aduc acasă înainte de doișpe.
L-am privit neîncrezătoare.
-Promiți?
-Solemn!
Am oftat și am încuviințat din cap. Mi-a mulțumit vădit recunoscător, după care mi-a zis că trece să mă ia pe la opt și jumătate.

Am descuiat obosită ușa apartamentului și telefonul a început să vibreze.
Am privit tristă ecranul. Nu știam ce să fac, nu mai puteam să-l evit. Nu mă mai puteam minți în legătură cu ce simțeam.
-Alo?
-Doamneee! Slavă Cerului că ești vie! Ioana, tu îți imaginezi măcar câte griji mi-am făcut?
-Eu...
-Dacă azi nu răspundeai, sunam la tine acasă!
-Mihai...
-Nu că Mihai! Să nu aud, nu ai scuză.
-Uite...
-Te-am supărat cu ceva? Hm?
-Nu e vorba de asta, eu...
-Cu ce am greșit?
-Lasă-mă naibii să vorbesc și eu, Mihai!
-Bine.
-De fapt, știi ce? De ce să mai vorbesc cu tine, dacă urli ca un dement? Noi doi am terminat-o, Mihai!
-Ioana, te rog...
-Am treabă, ies cu cineva diseară. Pa.
Am închis fără să mai aștept replica lui și am oprit telefonul, pentru că mă suna într-una.

Era ora opt fix și eu mă uitam la desene animate pe canapea, mâncând înghețată de pepene. Nu aveam chef de nimic după cearta cu Mihai. În special de vreo petrecere plină de adolescenți beți și plini de hormoni.
M-am hotărât totuși să mă târăsc spre baie, pentru că mi-am amintit de mila pe care mi-a provocat-o Tibi.
Am făcut un duș rapid, m-am spălat pe dinți și m-am aruncat pe podea, în fața șifonierului. Eu nu prea mergeam la petreceri, nu știam ce să-mi iau pe mine.
După zece minute de vegetat pe podea, m-am ridicat nervoasă, am smucit cracul primei perechi de jeanşi pe care am văzut-o, o bluză argintie, și le-am tras pe mine.
Tibi a ajuns cu câteva minute mai devreme. Stătea în cadrul ușii, radiind de bucurie. L-am lăsat să mă pupe apăsat pe obraz, după care am coborât tăcuți scările.
Drumul cu mașina sa a fost la fel de tăcut. A încercat de câteva ori să facă conversație, dar zadarnic. Mă gândeam doar la cât de rea fusesem cu Mihai. Până la urmă, el nu avea nicio vină. Era normal să-şi facă griji, și eu mi-aş fi făcut.
-Ești tăcută astă seară, a spus Tibi, brusc.
Mi-am îndreptat privirea absentă dinspre fereastră spre el. Era într-adevăr frumos. Buclele castanii îi încadrau perfect fața pătrățoasă, iar ochii săi ciocolatii emanau blândețe.
-Mda, am mormăit eu.
În mine se năștea o dorință puternică să-l iau de mână, simțeam că trebuia să-mi descarc frustrările afective. Dar i-aş fi dat speranțe deșarte, și nu asta-mi era intenția.
-Sper că nu te indispun eu cumva, a continuat el.
L-am privit afectuos.
-Doamne, nu...Tibi, tu ești un dulce, nu ai putea să mă indispui vreodată.
Am văzut cum fața i s-a lățit într-un zâmbet radios. Mă simțeam bine când îl făceam să zâmbească.
Imediat ce am ajuns, voiam să merg acasă. Petrecerea se ținea într-una din camerele duble ale căminului, iar înghesuiala era sufocantă. Aerul era greu, totul duhnea a alcool, tutun și transpirație.
-Ce fel de petrecere e asta? l-am întrebat eu pe Tibi la ureche, în timp ce intram.
-Nu știu, mi-a răspuns, aparent la fel de dezgustat ca și mine. Un coleg mi-a spus că e o petrecere super tare. Dar...
Nu a apucat să termine ce avea de spus, că două mâini l-au tras în mulțime, lăsându-mă de una singură.
Nu prea știam ce să fac. Am încercat să dansez, dar muzica era oribilă, așa că m-am strecurat, cu chiu, cu vai, pe canapea și am luat un pahar de pe masă, sorbind din el.
Peste nici cinci minute, un tip semi-inconştient și duhnind a bere s-a așezat lângă mine, cu o privire oacheşă.
-Bună, frumusețe.
L-am privit urât și m-am îndreptat de spate.
-Singurică?
Am continuat să-l ignor până când mâna sa libidinoasă mi-a apucat brutal genunchiul.
-Lasă-mă naibii în pace! am strigat eu, sărind ca arsă.
-Ușor, a mormăit el încurcat, îndepărtându-se.
Mă săturasem până peste cap de îmbulzeala aia , așa că mi-am luat geanta și am pornit spre ușă, cu gândul să plec. Acolo, două tipe se sărutau cu patos, iar un negru m-a întrebat dacă vreau din praful alb pe care îl trăgea pe nas. Heroină, probabil.
Am pufnit dezgustată la vederea tuturor acelor mizerii umane și am reușit, cu greu, să ies pe ușă.
Tocmai ce îmi comandasem un taxi de la firma pe care o foloseam mereu, când niște pași alergând spre mine mi-au atras atenția.
Tibi m-a apucat gâfâind de braț.
-Ioana, nici nu știi cât de rău îmi pare...
Mirosea îngrozitor a alcool, și era plin de ruj pe la gură.
-Bine, bine.
-Lasă-mă să te duc eu acasă, a murmurat el.
Am pufnit exasperată.
-În starea în care ești? Roagă-te să ajungi tu acasă bine, eu mă descurc.
A stat câteva momente privindu-mă, după care mi-a apucat capul în palmele sale mari și calde.
-Ah, sunteți toți la fel! am mârâit eu, smulgându-mă de lângă el.
Am urcat în taxiul care tocmai sosise, lăsându-l pe Tibi blocat, în mijlocul trotuarului.