Octombrie, mai stai...

XII. Șoc și aniversare

Am deschis ochii brusc, expirând dureros, parcă scuipându-mi plămânii.
Eram buimacă rău. Fusese un vis?
Mi-am rotit privirea prin cameră. Era dormitorul meu, adâncit în obscuritate.
Ceasul electronic de pe noptiera de lângă pat mă anunță că era șase dimineața.
M-am lăsat să cad înapoi pe pernă cu o bufnitură. Fusese un vis...Un amărât de vis! Într-un fel, mă bucuram că nu fusese real, dar...pe de altă parte...parcă regretam că nu îl sărutasem pe Mihai. Am tresărit brusc.
"Mihai!"
Nu știam dacă și partea în care l-am găsit în sufragerie fusese un vis, așa că am mers tiptil până acolo să verific.
Am scos un șuierat ciudat din gât când l-am văzut dormind liniștit pe canapea.
M-am apropiat cât am putut de silențios și am îngenunchiat lângă canapea, pe jos. Doamne, mă simțeam ca-n filmele alea cu obsedați semimorți care își urmăresc victimele cum dorm.
Pieptul i se ridica ritmic, parcă ținând ritmul unui vals dulceag. Nările se mișcau delicat, iar pupilele i se agitau sub pleoapele închise. Visa. Oare apăream în visul lui?
Involuntar, am întins brațul și i-am apucat mâna, strângând-o ușor. Atunci a tresărit și a deschis ochii.
Speriată, m-am tras înapoi, dar, imediat ce s-a dezmeticit, fața i s-a luminat și mi-a zâmbit radios.
-Ioana, a murmurat el. Hai lângă mine.
M-am roșit toată, dar m-am îndesat lângă el, în spațiul minuscul pe care mi-l făcuse.
M-am întors pe o parte, astfel încât să stăm față în față, cu chipurile la nici zece centimetri unul de altul.
Puteam simți cum respirația lui îmi alinta pielea înfierbântată a obrajilor și îmi puteam zări vag reflexia în ochii lui verzi. Mi se citea extazul pe chip. Și lui la fel.
Am simțit cum mâna i s-a strecurat pe sub plăpumioara subțire și mi-a cuprina talia, masându-mi delicat spatele.
Am închis ochii și am oftat.
-Am visat urât, am murmurat eu , după un timp.
A deschis ochii, pe care, la rândul său, îi închisese.
-Ce anume? m-a iscodit el, curios.
Obrajii mei au luat iar foc, iar Mihai a părut că înțelege tot, căci, oftând, a închis ochii și și-a sprijinit fruntea de a mea.
-Ce ai face dacă te-aş săruta?
Întrebarea lui m-a luat complet prin surprindere, accelerându-mi ritmul inimii.
-Ce ai face? a reluat el întrebarea, serios.
-Probabil că ți-aş răspunde.
Am înghițit în sec, amintindu-mi de vis.
L-am simțit încordându-se lângă mine.
-Bine de știut, a mormăit el, într-un sfârșit.
Apoi am tăcut amândoi. Eu îl priveam atentă, studiindu-i trăsăturile bine sculptate, iar el mă privea ciudat. După un timp, cu mâna lui încă masându-mi spatele, am adormit liniștită.

M-am trezit din cauza telefonului ce suna, pe la șapte jumătate. Era Lucian.
-La mulți aaani, Ioana!
Urarea lui m-a făcut să-mi dau o palmă peste frunte.
"La dracu', e ziua mea!", m-am gândit eu.
Am vorbit puțin în șoaptă cu el, i-am ascultat scuzele interminabile, după care m-am întors pe canapea, lângă Mihai care, între timp, se trezise și el.
-Cine era? m-a întrebat el, somnoros.
-Ai mei, am răspuns, sec. Îmi amintisem de visul acela.
-Facem și noi ceva azi?Că mâine plec...
L-am privit zâmbind ,punându-mi capul pe umărul lui.
-Orice vrei tu, doar să nu mă duci la cinema, Mihai...

În timp ce-mi priveam șifonierul, scanând aglomerarea de țoale ce se aflau într-o învălmăşeală totală, Mihai fredona ceva prin baie, făcând cine știe ce lucru de care nu-mi păsa.
După ce mi-am pus, până la urmă, ceva acceptabil pe mine, am dat să ies din cameră, dar Mihai era deja în cadrul ușii, privindu-mă ciudat. Îmi era puțin teamă, amintindu-mi de visul de noaptea trecută.
-Mergem? m-a întrebat el, cu un zâmbet plin de subînțelesuri.
Am încuviințat din cap, urmându-l.
După câteva minute, ne aflam în mașina lui, iar eu nu mă puteam gândi decât la faptul că TOATĂ LUMEA LA CARE ȚINEAM UITASE DE ZIUA MEA.
În afară de câteva mesaje de la colegi sau cunoștințe mai vechi, nu primisem nicio urare de la vreun membru al familiei sau, pentru numele lui Dumnezeu, de la băiatul ce stătea lângă mine și pe care ajunsesem la concluzia că-l plăceam mai mult decât era normal.
Mi-am scuturat capul , îndepărtând frustrarea, când Mihai a încetinit, semn că eram aproape de destinație.
Am aruncat o privire pe geam. Eram pe marginea unui drum, o deviere de la autostradă. Un drum pe care-l vedeam de multe ori când mergeam acasă.
-Unde suntem? l-am întrebat, curioasă.
Nu mi-a răspuns, dar a coborât din mașină și a venit să-mi deschidă portiera.
Când am coborât, a trântit ușa în spatele meu și mi-a cuprins capul cu mâinile, apropiindu-şi fața periculos de mult de urechea mea.
-Ai să vezi.
Am înghițit în sec, simțindu-mi inima cu bătea mai ceva să-mi spargă pieptul, fapt ce n-a făcut decât să-l amuze.
Mi-a dat drumul și m-a luat de mână, trăgându-mă după el.
Am luat-o pe o potecă plină de gropi. În stânga- copaci. În dreapta-copaci. În față-habar n-aveam ce.
Se făcuse ora prânzului. După vreo oră de mers pe jos, eram extenuată.
-De ce nu am luat mașina? l-am întreabat , gâfâind.
-E mai fain pe jos, prințeso.
M-am strâmbat la el și am continuat să merg.
După un timp, am ajuns, în sfârșit, lângă o baracă veche din lemn.
M-a privit zâmbind și , cotrobăindu-şi buzunarele, a scos o cheie ruginită.
Continuând să-mi zâmbească, a descuiat ușa și, cu un scârțâit, a dat-o la o parte. Mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii.
Cu păși șovăielnici, m-am îndreptat spre el. Am aruncat o privire în baracă.
Am rămas cu gura căscată. În mijlocul ei, se aflau două motociclete mari, foarte bătrâne.
-Ce sunt astea? am reușit să îngaim.
-Ocupația noastră pe ziua de azi, mi-a răspuns el, zâmbind mulțumit de reacția mea.
Ei bine, nu știu dacă mai are rost să povestesc faptul că ne-am plimbat cu motocicletele prin zonă până la lăsarea întunericului și că a fost, pe departe, cea mai frumoasă non-aniversare a mea. Nu știu de unde aflase Mihai că motocicletele erau plăcerea mea vinovată. Nu știu de unde făcuse rost de alea două. Dar știu că mă simțisem extraordinar cu el și, până la urmă, asta era tot ce conta.

Îl priveam fermecată cum mergea lângă mine când ne îndreptam spre mașină. Era undeva la ora cinci și, fiind prima zi din octombrie, deja începea să se lase întunericul.
Când deja zăream mașina, s-a oprit brusc și s-a întors către mine, dându-mi drumul la mână.
-Dacă te-aş ruga să stai aici cinci minute, întoarsă cu spatele, ai face-o?
M-am roșit toată.
-Vrei să îți faci...hmm, nevoile?
Mihai a râs la început puțin încurcat, dar apoi cu poftă.
-Da, ai ghicit. Deci stai?
-Normal! am exclamat eu, roșind și mai tare.
Mi-a făcut cu ochiul, după care a luat-o spre mașină, iar eu m-am întors.
Îmi venea să râd de el, fusese atât de drăguț...
Stând acolo, în semiobscuritate, așteptând un tip să facă pipi, mi-am dat seama că viața mea nu luase tocmai turnura pe care mi-o dorisem.
Dar acela a fost momentul când am realizat că lucrurile nu trebuie să se întâmple așa cum vrem noi, căci astfel viață își pierde din voluptate. Am realizat că nu trebuia să resping sentimentele când îmi băteau la ușă. Am realizat că, cu toate că avea câteva lipsuri, Mihai putea fi băiatul la care visează orice fată. Și am realizat că, de la o vreme, zâmbeam mai des decât de obicei și cunoșteam cu desăvârșire motivul.

Mâna lui Mihai m-a trezit din contemplare, atingându-mi umărul.
M-am întors către el, zâmbind amuzată.
-Gata...?
-Gata, a răspuns el, râzând de-a binelea. Mergem?
Am înclinat din cap și am pornit spre mașină, cu degetele împletite cu ale lui (și, să mă ierte Dumnezeu, dar nu am putut să nu mă gândesc că nu se spălase pe mâini).
Ajunși lângă mașină, m-a întors spre el și mi-a zis:
-Ioana, ce băiat normal își face nevoile la o întâlnire?
L-am privit perplexă, după care am izbucnit într-un hohot de râs. A început și el să râdă și a continuat:
-Și mă bucur că nu ai comentat nimic la faptul că am zis că asta ESTE o întâlnire.
I-am zâmbit dulce și l-am lăsat să mă îndrume spre spatele mașinii unde, pentru a doua oară în ziua aceea, am rămas cu gura căscată.
Pe jos era întinsă o pătură în carouri, erau câteva lumânărele parfumate aprinse prin jur și, pe un coș de picnic, se afla o sticlă de șampanie.
-Mersi că mi-ai dat ideea cu făcutul nevoilor, altă scuză mai bună să te fac să nu te uiți nu cred că puteam să găsesc.
Fără să mai stau pe gânduri, am sărit de gâtul lui și l-am îmbrățișat.

Stăteam întinși unul lângă altul, iar el se juca cu părul meu răsfirat pe pătură. Începuseră să apară stelele.
-Hai să facem un toast, vrei? a spart el tăcerea.
Am încuviințat și am luat paharul cu șampanie pe care mi-l întindea.
-Pentru... am început eu.
-...destin, a continuat el, privindu-mă în ochi.
Am surâs, sorbind din lichidul dulce-amărui, apoi ne-am întins la loc pe pătură.
-Știi ce zi e azi? m-am trezit eu întrebând.
M-a privit confuz.
-Se dă "Titanic" pe ProTV?
Mi-am dat ochii peste cap și am privit în altă parte.
-Ce zi e, Ioana?
-E sâmbătă...
A dat din umeri nepăsător și s-a ridicat în capul oaselor.
-Am ceva pentru tine.
L-am privit atentă cum a scos o hârtie frumos împăturită din buzunarul de la piept, întinzându-mi-o.
-Dar, înainte să te uiți, aruncă o privire pe cer și spune-mi care e cea mai luminoasă și mai frumoasă stea.
L-am privit confuză, dar m-am conformat, indicându-i o stea din stânga lunii, ce mi se părea a fi mai deosebită.
-Ce, mi-ai scris poezii? l-am întrebat, despăturind hârtia.
Nu mi-a răspuns, ci m-a privit atent.
Mi-am aruncat ochii de mai multe ori pe scrisul uniform și elegant de pe hârtia din mâna mea ca să realizez ce era.
Am sărit în picioare și am exclamat șocată și foarte entuziasmată:
-Stoicescu Mihai, AI NUMIT O STEA DUPĂ MINE?!