Octombrie, mai stai...

VII. Despărțire și încurcături

Am fost întâmpinați cu priviri cu subînțeles și remarci nepotrivite din partea lui Mircea și a lui Răzvan când am ajuns la Gherla.
I-am dat o grămadă de coate în burtă mamei pentru că se tot schimonisea ca să își exprime entuziasmul cu privire la faptul că am fost doar eu cu Mihai în Cluj.
La masă,cu toții au fost tăcuți. Urmau să plece imediat după desert, ca să poată ajunge Mihai în timp util la București.
Domnul Stoiciescu și-a pus tacâmurile pe masă, s-a șters ușor cu șervetul și și-a dres vocea.
-Ținem să vă mulțumim nespus pentru timpul minunat pe care l-am petrecut alături de voi, sunteți o familie deosebită și sper că ne vom mai revedea curând.
Încercam să fiu atentă la ce spunea, dar Mihai părea că încearcă să-mi spună ceva din priviri. Nu înțelegeam o iotă și îi mimam nedumerirea. Și-a dat ochii peste cap și a tastat ceva pe mobil. Imediat, propriul mobil a bipăit, semnal că primisem un mesaj.
"Mihai S.
Spune-le că mergi până la baie."
Am zâmbit pe sub mustață când am înțeles, de fapt, că el voia să discutăm câteva momente singuri, înainte să plece.
M-am ridicat agale și m-am scuzat celorlalți de la masă, îndreptându-mă grăbită către camera mea.
Am deschis ușa cu piciorul și m-am năpustit în baie. Respirația începuse să mi se accelereze, aproape că mă lua cu amețeli. Am avut nevoie de o prezență de spirit deosebită ca să nu leșin acolo, ci să mă aplec asupra chiuvetei și să îmi scufund fața roșie în apa pe care o țineam în palme.
Am simțit două mâini așezându-mi-se pe umeri și mi-am luat mâinile de pe față.
-Te prinzi greu de tot, mi-a spus Mihai, amuzat.
M-am strâmbat la el și m-am îndreptat spre dulapul cu prosoape, eliminând, astfel, contactul fizic dintre noi.
-Voiai să vorbim? l-am întreabat, tamponându-mi fața umedă cu prosopul alb.
-Ăă, da. Având în vedere că plec, mă simțeam dator să îți spun că mai primești un punct pentru că o să îți fie dor de mine.
Am zâmbit, dar nu l-am contrazis. Asta a părut să îl mire, dar și să îi dea o anume siguranță pe el.
-Și mai voiam să îți mulțumesc pentru ultimele două zile, m-am simțit deosebit în prezența ta, a mai spus el, apropiindu-se insesizabil.
-Și mai voiam să îți spun că mă bucur că te-am cunoscut, a continuat el, venind tot mai aproape.
-Și mai voiam să îți spun că..., a continuat el, atât de aproape de mine, încât respirația lui fierbinte îmi biciuia fața.
-E târziu, pun pariu că ai tăi sunt în mașină deja, l-am întrerupt eu panicată, aproape alergând spre ușă.
A rămas puțin blocat, după care m-a urmat, dezamăgit.
Fusesem atât de aproape să...Nu, nu! Nici nu mă pot gândi măcar la așa ceva, e abominabil.
Într-adevăr, fratele și părinții lui tocmai își luau la revedere în hol de la ai mei.
I-am îmbrățișat și pupat și eu pe toți, însă, ajunsă la Mihai, i-am strâns mână cât de amical am putut și am evitat să îi întâlnesc privirea, ca să nu realizeze ce se întâmplă de fapt în mine.

Ziua următoare, mă pregăteam și eu să îmi urc bagajele în mașină și să plec spre Cluj, când m-am gândit să merg pe la Papà. Mircea plecase și el la București, iar mami și tati erau la biserică, fiindcă era duminică.
Am ciocănit ușurel în ușa de la sufrageria lui Papà și am așteptat să îmi spună că pot intra, după cum chiar el mă învățase când eram doar o copilă.
Stătea în balansoarul lui, fumând din pipă.
-Nț, nț, nț, Papà! Ți-am spus s-o lași mai moale cu tutunul, că nu-ți face bine. La câte probleme ai dumneata, un cancer la plămâni ți-ar mai lipsi, mi-am început eu vechile teorii, așezându-mă în fotoliul vernil de lângă balansoar.
Papà a început să râdă zgomotos.
-Ei, lasă, Ionica! Iau eu toate bolile, ca să nu vă mai ajungă vouă, tinerilor.
Am zâmbit fermecată.
-Eu vorbesc serios, Papà, și așa ești bolnav...
-Se face Ionica mea doctoriță și mă vindecă de toate.
Am pufnit. Uneori uita că nu mai am șapte ani, dar era atât de simpatic!
M-a invitat să mă servesc din biscuiții de pe masă. M-am ridicat și m-am îndreptat spre platou. Am luat un biscuite și privirea mi-a căzut pe cartea ce se afla lângă ochelarii lui de citit.
-Ce citești aici? l-am întrebat curioasă, întorcănd cartea pe-o parte și pe cealaltă.
-E o ediție foarte veche din "Heidi, fetița munților".
Am rămas uimită. Mie îmi dăruise ediția legată în piele, cu coperta gravată cu litere aurite, iar el se chinuia să înțeleagă scrisul mic și șters din cartea aia antică.
-Doamne, Papà, păi dumneata vezi în cartea asta?
-Ei, văd, nu văd...Ce mai contează? Ia spune-i tu lui Papà, îți place de băiatul cel mic al Stoiceştilor?
M-am roșit instantaneu și mi-am coborât privirea în pământ. Cu Papà am vorbit dintotdeauna orice, dar Mihai mi se părea un subiect tabù. Aveam impresia că, dacă mai povestesc cuiva de ceea ce simt, sentimentele ar începe să se materializeze și să evolueze de la stadiul de simple produse ale imaginației mele la lucruri serioase.
-E...în regulă. E un om fain.
Papà mi-a zâmbit așa cum doar el știa când voia să îmi arate că a înțeles perfect ce voiam eu să spun de fapt.

Drumul către Cluj a fost destul de monoton. Fără să vreau, când luam orice curbă, îmi aminteam că și Mihai o luase. Simpla piele de pe volan părea mult mai interesantă după ce fusese atinsă de mâinile lui.
Știam că nu era bine ce se întâmpla cu mine. Eram suficient de deșteaptă încât să realizez că, ușor-uşor, mă îndrăgosteam de Mihai, dar eram prea proastă ca să împiedic asta. Ori asta, ori sentimentul era atât de intens că nu putea fi împiedicat.
Era un băiat atractiv, galant, grijuliu, tot ce vrei, dar eu aveam o facultate de terminat. Plus că era atât de departe!
Simțeam o nevoie enervantă de a pune mâna pe mobil și de a-l suna,dar știam, totodată, că asta avea să înrăutățească lucrurile considerabil.

Am ajuns în jur de șase acasă, adică foarte devreme, deci am hotărât să ies în oraș cu Iulia.
Mi-am aruncat sacoșa pe canapea și m-am îndreptat spre baie unde am făcut un duș rece, pentru că aveam probleme cu boilerul complexului de apartamente și apa caldă avea să vină abia în jur de miezul nopții.
Mi-am uscat părul cu föehnul și, în timp ce-mi încheiam nasturii cămășii vișinii, telefonul fix a început să sune.
O parte din mine -una stupidă, puerilă- spera să fie Mihai. Ce tot spun?! Speram să fie Mihai de fiecare dată când suna telefonul.
M-am arătat puțin dezamăgită când în receptor a răsunat vocea lui Mircea.
-Salut, Ioana!
-Salutare.
-Ce faci, ai ajuns la Cluj?
-Nu, sunt încă în Gherla, dar am cărat fixul imobil din apartamentul din Cluj în geamantan, după mine.
-Mda, sarcastică, ca de obicei.
-Tu ai ajuns bine?
-Da, am ajuns în regulă. Am vorbit cu Răzvan mai devreme, cică Mihai vorbește toată ziua de tine pe-acasă.
-Hm?
-Daaa, e tot numai un zâmbet când le povestește tuturor cât de ești de inteligentă și de frumoasă.
Am mai vorbit un timp cu Mircea câteva nimicuri, dar mintea mea stătea tot la ce îmi spusese adineaori, cum că Mihai vorbește de mine.
Da, îl plăceam, dar niciodată nu luasem cu adevărat în considerare posibilitatea ca și el să mă placă în aceeași măsură.

Iulia vorbea necontenit despre relația ei mega fericită cu George, logodnicul său, în timp ce eu priveam absentă la lanțul de magazine vestimentare din Mall.
Ne-am așezat la o terasă și Iulia m-a privit suspicioasă.
-Varsă tot, mi-a zis ea,dintr-o dată.
Am privit-o strâmb.
-Nu știu la ce te referi.
-Ioana,sigur că știi. Se vede pe tine că ai ceva.
-N-am nimic, am mormăit eu fără inflexiuni, evitându-i privirea.
S-a aplecat peste masă, astfel încât fața ei să fie la zece centimetri de a mea și a șoptit răspicat:
-Uite-te-n ochii mei și spune-mi că nu ai nimic și am să te cred, OK?
M-am fâstâcit puțin pe scaun, în căutarea unei minciuni. Nu aveam niciun chef să vorbesc cu Iulia despre Mihai. Nu aveam chef să vorbesc cu nimeni despre Mihai.
Și atunci m-a lovit inspirația.
-Mă simt aiurea din cauza tevaturii cu Lucian.
Și-a dat ochii peste cap și s-a retras pe scaunul ei. A pufnit disprețuitor.
-Pămpălăul ăla îți strică ție starea de spirit?
Am privit-o tristă.
-De ce nu ieși cu el? E doar o întâlnire, nu o să te omoare nimeni. De ce tot eviți băieții, relațiile? Ai și tu o vârstă, ești frumoasă...Doamne, câte n-ar da orice să arate ca tine, și tu...
-Faza e că...Ei bine...am răspuns eu. Cred că m-am îndrăgostit de el. Nu știu dacă e vorba de ochii lui pătrunzători, sau de caracterul superb, protector, cald, dulce. Nu știu dacă e din cauză că e atât de modest, de amuzant, de înțelegător, de frumos...Ideea e că în mine s-a născut un sentiment nou, nemaipomenit, ceva ce nu am simțit nicicând până acum. Și gândurile...Oh, gândurile mele sunt îndreptate către el permanent. Și acum îi mai simt mirosul în nări și trupul pe piele. E ilogic cum o persoană abia cunoscută poate trezi asemenea simțiri în mine. Cum metafora "fluturi în stomac" nu mi se mai pare atât de puerilă , asta doar datorită apariției lui. Simt că l-aş putea iubi cu toată ființa mea, dar, totodată, știu că am lucruri mai importante de făcut acum și nu trebuie să mă las distrasă de niște sentimente trecătoare. Nu vreau să pierd din vedere ce e cu adevărat important. Nu vreau să îl iubesc! am spus eu, gâfâind, cu ochii umeziți.
-Tu vorbești de Lucian?! a întrebat Iulia stupefiată, cu ochii cât cepele.
Abia atunci am realizat că îmi vărsasem toate trăirile în legătură cu Mihai,nicidecum nu mă gândisem la Lucian când spusesem toate alea.
Dar nu trebuia să îi spun Iuliei de Mihai, așa că am făcut, poate, cea mai mare prostie din viața mea și i-am răspuns:
-Da, Iulia. Vorbesc de Lucian.