Octombrie, mai stai...

IV. Plimbare și puncte din oficiu

"Dumnezeule mare...", am reușit să mormăi în barbă, în timp ce-mi plimbam privirea peste străinii din fața mea. L-am remarcat, întâi, pe domnul Stoicescu; era un bărbat bine, undeva la vreo șaizeci de ani, cu părul cărunt dat pe spate și ochi albaștri și veseli. Lângă el se afla o doamnă cam de vârsta mamei, foarte cochetă, cu o împletitură blondă, tare complicată. Urma un băiat înalt, cu o constituție corporală plăcută, blond, ce semăna izbitor cu doamna Stoicescu. Cel ce m-a lăsat cu gura căscată a fost, însă, cel din urmă. Nu știam dacă privirea îmi juca feste, dar puteam să jur că era...La naiba, nici nu știam cum îl cheamă. Știam doar că mă pierdusem în ochii lui în dimineața acelei zile.

M-am apropiat să fac cunoștință cu nou-veniții. După ce am dat mâna cu domnul Stoicescu și cu cel dintâi fiu al său, am pupat-o pe soția dumnealui și i-am complimentat coafura. La rândul ei, mi-a spus că sunt o tânără încântătoare. Astfel, am făcut cunoștință cu domnul Gerorge, doamna Angela și Răzvan.
Ajunsă în fața lui, l-am privit, pentru un moment, întrebătoare. Ne-am înțeles, însă, din priviri să nu suflăm nimic despre întâlnirea noastră precedentă, pentru că sigur nu am fi scăpat cu doar câteva explicații. Așa că am dat mâna politicoși.
-Mihai, încântat.
Îl priveam vrăjită.
-Ioana, de asemenea.
Mă privea într-un fel aparte. Aveam un sentiment special, simțeam că ceva avea să se întâmple. Ceva măreț.
Știi cum o singură secundă ne poate schimba viața? O singură alegere ne poate da cursul viitorului peste cap? Alegem să facem ceva, gândindu-ne că "e o nimica toată", că "nu are ce să se întâmple" și...ne trezim îndrăgostiți.

Nu știu dacă a fost universul, sau mama mea absolut obsedată, dar, la masă, am nimerit tocmai lângă Mihai. Nu am schimbat prea multe vorbe, dar privirile ne erau înlănțuite.
"Ioana, revino-ți.", mi-am zis. "E doar un băiat , nu e mare lucru. Ai lucruri mai bune de făcut." Și așa era. Aveam o viață prea plină ca să o împart cu cineva. Mama mă bătea la cap că am douăzeci de ani și niciun iubit.
Da, ca orice fată, am mai ieșit și eu cu tipi prin liceu, dar, odată ajunsă la facultate, m-am axat pe ce conta, astfel că am lăsat la o parte întâlnirile, chiar dacă aș fi avut câteva ocazii bunicele. Cine știe, poate nu întâlnisem persoana potrivită.
-Și...Ești la medicină, Heidi?
Am tresărit la auzul vocii lui. Am zâmbit incontrolabil când am auzit că mi-a zis "Heidi" ,așa că am zis să îi intru și eu în joc.
-Da, Peter, tocmai acolo sunt.
A pufnit amuzat, dezvelind apoi niște dinți perfecți.
-Deci...Ești intelectuală, din aia? s-a prefăcut el confuz.
-De-aia sunt, ai ghicit. Tu ce ești?
-Eh, eu nu sunt. Sunt mediocru, din nefericire. BAC-ul nu l-am luat, mă întreține mami cu Mercedes-uri și vacanțe.
L-am împins ușor cu umărul și am râs puțin prea tare.
-Nu zău!
-Zău că nu mint! Bine, în timpul liber mai trec și pe la Cibernetică, dar rar, când am BMW-ul la reparat.
-Parcă ai zis Mercedes! i-am atras eu atenția.
-Ce om normal folosește aceeași mașină în fiecare săptămână?!
Ducea sarcasmul la un nivel atât de înalt că, dacă nu aș fi simțit că e un băiat deosebit de modest și educat, probabil l-aş fi tratat ca pe bietul Lucian.
-Cibernetică, deci? am revenit eu.
-Mhm.
-E așa greu cum se aude?
-Ah, nu! E mult mai greu!
Am început amândoi să râdem, acaparând, în scurt timp, toate privirile de la masă.

Seara, s-a hotărât unanim să facem o scurtă plimbare, pe jos, pe domeniile familiei.
Papà deținea, prin testament, o pădure de vreo două hectare. Localnicii îi spuneau "Crângul lui Popov" și se credea că acolo au fost spânzurați un număr abominabil de ostași maghiari, prin secolul al XV-lea. În fine, eu iubeam pădurea aceea, fiindcă mi-a adăpostit cele mai frumoase momente de singurătate ale copilăriei și fiindcă e plină de căsuțe pentru păsări construite de mine, Mircea și Papà.
Mama a vrut să mergem cu mașina, dar doamna Angela a insistat că nu vrea să mai audă de mașini până se întorc la București, astfel că am pornit cu toții pe jos.
E de la sine înțeles că Mircea și Răzvan petreceau tot timpul împreună, fiind cunoștințe deja.
Eu și Mihai...Tocmai ne cunoșteam.