Octombrie, mai stai...

XI. Sărut și realitate

Am rămas blocată când am introdus cheia în broasca ușii de la apartament, dar aceasta era deja descuiată. Nu știam ce să fac în situația asta, nu aveam nimic cu care să mă apăr. Am căutat spray-ul lacrimogen în poșetă, dar, surpriză, îl lăsasem în cealaltă. Aș fi putut să sun la poliție, dar ceva din mine mi-a dat curajul să apuc mătura femeii de serviciu de lângă scară și să intru precaută.
Apartamentul arăta perfect normal, nu era nimic deranjat de la locul lui.
Toate luminile erau stinse, mai puțin cea din sufragerie. Am lăsat geanta ușor pe cuier și am pășit tiptil într-acolo.
Inima îmi bătea nebunește, adrenalina luase valori maxime în corpul meu.
Mă apropiam de ușa întredeschisă. Puteam zări o pereche de picioare ce atârnau de pe canapea. Erau picioare de bărbat. Am înjurat în gând, apoi mi-am făcut cruce și am dat buzna în încăpere.
Imediat, am rămas împietrită, uitându-mă la ființa ce mă privea nonșalantă de pe canapea.
-Ești un cretin! am mârâit eu, lăsându-l pe Mihai să mă ia în brațe.

O oră mai târziu, stăteam amândoi relaxați pe canapea, cu televizorul dat pe mute și un castron cu popcorn între noi.
-Nu pot să cred că ai făcut drumul de la București până aici! Nu ești normal! am spus eu, râzând.
Mă bucuram enorm de mult că venise, de ce să mint? Era atât de frumos, cu cămașa aia din crep verde în carouri și părul castaniu atent aranjat.
-Nu voiam să fii supărată pe mine. Plus că mi se făcuse dor de tine.
Am privit spre podea, nespunând nimic.
-Tu ce mai faci? a schimbat el repede subiectul, dregându-şi vocea.
-Mmm, bine.
-Cum a fost aseară la întâlnire?
M-am crispat.
-Nu a fost chiar...o întâlnire, am răspuns jenată. Mai mult, nu știu, o ieșire...
Chiar dacă nu-l priveam, parcă i-am simțit zâmbetul triumfător.
-Deci voiai doar să mă faci gelos?
L-am lovit în umăr cu pumnul și am început să râd.
-Heeei!
Am râs amândoi preț de câteva minute, după care s-a instalat o tăcere profundă între noi.
M-a privit ușor euforic, după care și-a întins mâna timid și a apucat-o pe a mea.
Am început să tremur ușor, iar firicele de păr de pe ceafă mi s-au ridicat brusc.
Am înghițit în sec și l-am întrebat cu o voce tremurândă:
-De ce ai venit, până la urmă...?
-Ca să îți mărturisesc că te iubesc.
Am rămas împietrită. Părea că îl luase gura pe dinainte, fiindcă era la fel de șocat ca și mine de ce spusese.
Am mormăit o scuză inventată și am alergat spre baie.
Când m-am găsit singură, am început să plâng incontrolabil. Nu înțelegeam de ce plângeam, nu înțelegeam de ce m-ar fi iubit Mihai.
Am căzut în fund pe gresia rece și am continuat să plâng înfundat.

Nu știu cât timp trecuse, dar ușa s-a întredeschis ușor și Mihai și-a strecurat capul precaut.
-Pot să intru?
-Tu nu știi să bați la ușă?m-am răstit eu, ștergându-mă cu mâneca bluzei la ochi.
Fără să îmi răspundă, s-a așezat lângă mine pe gresia rece și mi-a cuprins umerii cu mâna.
-Măcar acum știi, a murmurat el.
-De ce nu mi-ai spus mai devreme?
A înghițit în sec.
-Mi-a fost teamă că nu simți la fel.
Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în momentul acela, dar partea irațională din corpul meu a luat amploare și m-am trezit trăgându-i fața către a mea.
Părea șocat, dar nu m-a împins ci, din contră, mi-a cuprins talia cu mâinile și m-a tras mai aproape.
Când buzele noastre erau cât pe-aci să se unească, am simțit...ei bine, am simțit telefonul vibrând în buzunar.
M-am scuzat lui Mihai rușinată și m-am ridicat, răspunzând. S-a ridicat și el, ușor iritat. Vocea lui Tibi a răsunat în telefon.
-Hei, ai ajuns bine?
-Da! Tu?
-Și eu...Ioana, îmi pare rău, nu știu ce-a fost cu mine. Uite, eu chiar te plac, nu crezi c-ai mai putea să-mi dai o șansă?
-Tibi, eu...
Nu am avut timp să termin ce aveam de spus, că Mihai mi-a și smuls telefonul din mână și a mârâit nervos:
-Nu e interesată, dă-i pace.
Și a închis.
L-am privit șocată.
-D-de ce ai făcut asta?!
-Nu știu.