Ce e, de fapt, dragostea?
E sentimentul pe care-l simți când te uiți în ochii lui după prima noapte de dragoste?
Sentimentul pe care-l simți când spune , cu hotărâre, "da"?
Sentimentul pe care-l simți când strângi la piept rodul iubirii voastre trupești și, așa plin de sânge și gălăgios, știi că e și rodul iubirii sufletești?
E sentimentul pe care-l simți când stați amândoi pe banca aceea din parc, privind cum micuții voștri zburdă printre leagăne și tobogane?
E sentimentul pe care-l simți când te strânge emoționat de mână la absolvirea fiicei voastre?
E sentimentul pe care-l simți când țineți amândoi de mânuță copilul copilului vostru și vă amintiți de tinerețe?
E sentimentul pe care-l simți când te strânge de mână, întins pe un pat alb de spital, cu tuburi și furtunaşe ieșindu-i din nări, și-ți spune că te iubește, după care închide ochii?
Nu. Nu! NU!
E sentimentul pe care-l simți din prima clipă. Contrar a ce se zice, nu ai nevoie de o viață ca să ajungi să iubești pe cineva. Nu ai nevoie de un sărut. Nu ai nevoie de nimic. Se întâmplă. Dar, în cazul nostru, s-a întâmplat totul prea alert...E de la sine înțeles că Mihai s-a dus a doua zi după accident, chiar în spitalul în care făceam eu practică în perioada aia. Contrar așteptărilor, nu l-am ținut de mână când a murit, pentru că eram , la rândul meu, în comă. Și acum mă întreb de ce el și nu eu.
Nu a trebuit să-mi zică nimeni, când mi-am recăpătat cunoștința, că el a murit, pentru că am văzut, în ultima privire pe care mi-a aruncat-o, sfârșitul iminent.Sunt căsătorită acum, am și un copil. Și am redescoperit ce înseamnă dragostea alături de un bărbat pe care nu are rost să-l mai detaliez aici, pentru că acum nu e vorba de el.
Da, îmi iubesc soțul. Și copilul.
Dar știu sigur că nu e aceeași iubire pe care am simțit-o pentru Mihai Stoicescu. Și nu pentru că sunt siropoasă și că e de așteptat să spun asta, că a fost prima mea dragoste...Nu. O spun pentru că știu că, dintre toate cele aproape șapte miliarde de oameni de pe Terra, nu a existat, nu există, și nu va mai exista unul care , în ultimele secunde de viață, să-şi ceară iertare de la mine că nu poate trăi.Ai murit în prima zi a lui octombrie, Mihai. Ai fost, în cele foarte puține zile ce ne-au fost date, toamna mea. Și nu spun toamnă pentru că ai fost rece, ploios și ofilit, ci pentru că ai fost portocaliul paletei mele, sângeriul amurgului meu și briza ce-aducea liniștea în al meu suflet.
Tot ce mai pot să spun
E că mi-ai fost octombrie, Mihai.
Și-n minte-mi repet atunci și acum,
Pentru tot restul vieții, Octombrie, mai stai!
CITEȘTI
Octombrie, mai stai...
RomanceIoana Popovici, o tânără studentă la medicină, cu pasiuni obsesive pentru parcurile de la periferia Clujului, cărțile bune, toamna și bunicul ei, Papà, este caracterizată, în primul și în primul rând, prin rațiune dusă la extrem. Fata este de o matu...