Octombrie, mai stai...

Epilog

Ce e, de fapt, dragostea?
E sentimentul pe care-l simți când te uiți în ochii lui după prima noapte de dragoste?
Sentimentul pe care-l simți când spune , cu hotărâre, "da"?
Sentimentul pe care-l simți când strângi la piept rodul iubirii voastre trupești și, așa plin de sânge și gălăgios, știi că e și rodul iubirii sufletești?
E sentimentul pe care-l simți când stați amândoi pe banca aceea din parc, privind cum micuții voștri zburdă printre leagăne și tobogane?
E sentimentul pe care-l simți când te strânge emoționat de mână la absolvirea fiicei voastre?
E sentimentul pe care-l simți când țineți amândoi de mânuță copilul copilului vostru și vă amintiți de tinerețe?
E sentimentul pe care-l simți când te strânge de mână, întins pe un pat alb de spital, cu tuburi și furtunaşe ieșindu-i din nări, și-ți spune că te iubește, după care închide ochii?
Nu. Nu! NU!
E sentimentul pe care-l simți din prima clipă. Contrar a ce se zice, nu ai nevoie de o viață ca să ajungi să iubești pe cineva. Nu ai nevoie de un sărut. Nu ai nevoie de nimic. Se întâmplă. Dar, în cazul nostru, s-a întâmplat totul prea alert...

E de la sine înțeles că Mihai s-a dus a doua zi după accident, chiar în spitalul în care făceam eu practică în perioada aia. Contrar așteptărilor, nu l-am ținut de mână când a murit, pentru că eram , la rândul meu, în comă. Și acum mă întreb de ce el și nu eu.
Nu a trebuit să-mi zică nimeni, când mi-am recăpătat cunoștința, că el a murit, pentru că am văzut, în ultima privire pe care mi-a aruncat-o, sfârșitul iminent.

Sunt căsătorită acum, am și un copil. Și am redescoperit ce înseamnă dragostea alături de un bărbat pe care nu are rost să-l mai detaliez aici, pentru că acum nu e vorba de el.
Da, îmi iubesc soțul. Și copilul.
Dar știu sigur că nu e aceeași iubire pe care am simțit-o pentru Mihai Stoicescu. Și nu pentru că sunt siropoasă și că e de așteptat să spun asta, că a fost prima mea dragoste...Nu. O spun pentru că știu că, dintre toate cele aproape șapte miliarde de oameni de pe Terra, nu a existat, nu există, și nu va mai exista unul care , în ultimele secunde de viață, să-şi ceară iertare de la mine că nu poate trăi.

Ai murit în prima zi a lui octombrie, Mihai. Ai fost, în cele foarte puține zile ce ne-au fost date, toamna mea. Și nu spun toamnă pentru că ai fost rece, ploios și ofilit, ci pentru că ai fost portocaliul paletei mele, sângeriul amurgului meu și briza ce-aducea liniștea în al meu suflet.
Tot ce mai pot să spun
E că mi-ai fost octombrie, Mihai.
Și-n minte-mi repet atunci și acum,
Pentru tot restul vieții, Octombrie, mai stai!