Octombrie, mai stai...

VI. Înghețată și multă ironie

Gelateria era aproape pustie. La două mese distanță de noi, doi bătrânei jucau table, savurându-şi tacticoşi înghețatele.
În fața mea, o femeie între două vârste își dojenea pruncul ce își pătase bluza bleumarin de ciocolată. La tejghea, o casieră plictisită tasta zgomotos ceva la casa de marcat, iar un tânăr supraponderal ștergea mesele cu o cârpă în carouri roșii.
Era o încăpere plăcută, în nuanțe de bèige, cu câteva măsuțe rotunde, acoperite cu catifea verde. Lumina pătrundea discret prin obloanele lăcuite, iar combina antică de pe piedestalul din colțul gelateriei fredona un cântec liniștitor, de prin '80.
Mi-am smuls pentru o clipă privirea de la decor și mi-am ațintit-o către Mihai. Stătea îngândurat și mesteca de zor cu lingurița în bolul de cristal în care, cu câteva momente mai devreme, se aflase înghețata sa de pepene galben și lime.
Am tușit ușor.
Zgomotul produs de mine a părut să-l smulgă dintr-un șir lung de gânduri. Și-a ridicat brusc chipul spre mine.
-Hm? a tresărit el, aproape speriat.
-La ce cugeți? l-am întrebat, surâzând. A părut că ezită o clipă.
-La nimic, sunt încă obosit de pe drum, atâta tot.
L-am privit suspicioasă.
-Mă, tu ai ceva.
-Hai, măi, Ioana, ce te-a apucat? Zău că n-am nimic. Ți-am zis, oboseala își spune cuvântul.
L-am mai privit o dată pe sub sprâncene, după care am început să cotrobăi disperată prin geantă, în căutarea micuțului ce vibra de zor.
Primisem un mesaj. L-am deschis și am rămas puțin blocată. Probabil Mihai a observat, căci imediat m-a și întrebat.
-E totul în regulă?
-Da, da, am mormăit eu, în timp ce nu mai știam cum să șterg mesajul de la Lucian.
Credeam că am scăpat de el, dar s-a dovedit că e un tip destul de perseverent. Dacă ar fi fost mai cizelat, cine știe...
-Mergem? m-a întrerupt Mihai, ridicându-se.

-E foarte frumos pe-aici, a spus Mihai, mirosind blând ceva ce ar fi vrut să fie un trandafir ofilit.
-E cea mai frumoasă grădină botanică din țară, i-am răspuns eu, pășind pe aleea umedă de la ploaia ce tocmai începuse și părea că avea să se intensifice curând.

-Probabil ar trebui să ne întoarcem în Gherla, vine ploaia, i-am zis eu, când ieșeam pe poarta grădinii.
M-a privit trist.
-Așa repede? Dar nu mi-ai arătat parcul ăla frumos, de-mi povesteai tu de el...
-Păi nu avem umbrelă, o să ne udăm leoarcă.
-N-ai tu vreuna prin mașină?
Am stat puțin să mă gândesc. Nu, nu aveam nicio umbrelă în mașină, dar apartamentul meu era la cinci minute de locul unde ne aflam. Doar că...Ei bine, mă temeam de ce aveau să zică vecinii. Dacă spuneau după că aduc bărbați în casă? Am hotărât să nu îi spun că am casa aproape și să ne întoarcem în Gherla, în ciuda insistențelor sale de a cumpăra una.

-Hai,Ioana, se milogea el de mine, când ne aflam la semafor. Știi cât îmi doresc să văd parcul ăla. Chiar nu ai de unde să faci rost de o umbrelă?
Mi-am sucit capul către el. Stătea cu tâmpla lipită de geam și cu mâinile pe genunchi. Avea o față tare dezamăgită. Atât de dezamăgită, încât m-a determinat să...
-OK, cred că am o umbrelă la mine în apartament. Putem da o fugă să o luăm, dacă ții neapărat...
Instantaneu, i-a revenit zâmbetul pe buze.

-Ține asta, i-am şoptit eu, întinzându-i poșeta, în timp ce mă chinuiam să răsucesc cheia în broască.
Tocmai când voiam să îi solicit ajutorul, ușa s-a deschis cu un pocnet înfundat. Trebuia de mult să sun pe cineva să repare problema.
Am pășit în holul de la intrare, urmată de Mihai.
Am luat umbrela din suport și m-am întors spre el.
-Vrei să mergem acum în parc, sau pun de o cafea?
-Tu ce crezi? mi-a răspuns el, zâmbind jucăuș.
-Ah, OK. Păi, hai în parc, atunci.
Mi-a scos limba și și-a dat ochii peste cap în fața ironiei mele usturătoare.
L-am invitat să mă urmeze în sufragerie.
-Fă-te comod, revin imediat.
L-am lăsat tolănit pe canapea.
Am intrat în bucătărie și am început să mă agit, în căutarea cafelei, zaharului, laptelui etcetera. În timp ce filtrul torcea liniștit, am înșfăcat receptorul telefonului fix de pe perete și am format repede numărul Iuliei.
-Alo, da?
-Bună, Iulia. Ioana la telefon.
-Aaa, ce faci, fată?
-Mmm, bine, sunt prin Cluj. Voiam să te întreb și eu ceva.
-Ia zi.
-Tu ai avut probleme cu Lucian ăla,de la noi din grupă? Am auzit că face urât dacă e refuzat și...
-Bă, Ioana, eu zic totuși să ieși o dată cu el, că n-o fi capăt de lume. Am auzit că-i tare răzbunător.
-Ăăă,nu prea știu. Nu îl suport sub nicio formă. Mă stresează de moarte, e un obsedat. Îți povestesc eu mai multe luni, că acum am musafiri. Oricum, mersi frumos și scuze de deranj, ne vedem luni!
-Niciun deranj, te-am pupat, ne vedem!
Conversația cu prietena mea mi-a lăsat un gust amar. De când cu mesajul pe care numai ce mi-l trimisese, în care mă amenința,m-a cuprins o anume teamă față de Lucian.
-Cine e Lucian? m-a întreabat Mihai serios, din pragul ușii.
-Ah, un fleac, nimic important. O să îți povestesc eu altă dată. Ajută-mă cu astea, i-am zis eu ușor încurcată, întinzându-i tava cu cafelele.
Am trecut grăbită pe lângă el, intrând în sufragerie. Nu știu de ce, dar ceva din mine nu voia ca Mihai să știe de Lucian. Nu știu de ce,chiar nu-mi puteam explica.
Ne-am așezat pe canapea incredibil de aproape unul de celălalt. Aveam o canapea micuță, de două persoane, dar Mihai părea că voia să elimine tot spațiul dintre noi, căci s-a așezat în sufletul meu.
-Servește-te, i-am spus, sorbind din ceașca de ceramică.
Era amară rău cafeaua. O făcusem cam tare, eram prea absorbită de discuția cu Iulia.
-Dă-mi și mie zahărul, i-am spus lui Mihai, strâmbându-mă.
În momentul în care mâna lui mi-a atins pielea când am apucat recipientul de zahăr, ei bine...Am știut. Am fost sigură. Pielea mea m-a făcut să realizez că ceva neobișnuit avea să se întâmple. Mai exact, firicele de păr s-au zburlit, iar inima mi-a luat-o la galop. Nu înțelegeam. Îl mai atinsesem de o grămadă de ori, dar, de data aia, ceva a fost diferit. Mi s-au îmbujorat obrajii și am întors repede capul,ca să nu observe Mihai. L-am simțit chicotind lângă mine și mi-am dat seama că s-a prins că mă roșisem.
-Ești OK?m-a întrebat el, vădit amuzat.
-Da, da, n-am nimic, am mormăit eu nervoasă.
S-a ridicat brusc de pe canapea și s-a îndreptat spre biblioteca mea supraetajată, de lângă fereastră.
-"Harry Potter"? a întrebat el, râzând.
-Toată colecția, plus DVD-uri.
-Ești fană, deci?
-Cea mai înrăită.
M-am ridicat și eu agale și m-am îndreptat șovăielnică spre el. Și-a întors întreg corpul spre mine și m-a privit în ochi. Am...Am simțit că avea să...
Și-a scos telefonul ce vibra din buzunar și a răspuns.
Am oftat undeva între ușurată și nemulțumită și m-am întors pe canapea.
A venit și Mihai imediat lângă mine, cu o figură afectată.
-Ce-i? am întrebat eu, privindu-l fix în ochi.
Și-a dres ușor glasul.
-Am primit un telefon, trebuie să ajung până mâine dimineață în București, avem un proiect de terminat până luni.
-Păi...asta înseamnă că, hm...Trebuie să pleci în câteva ore?
-Cam așa, mi-a răspuns el, cu o căutătură posomorâtă.
Apoi, am tăcut amândoi. Mihai își frământa mâinile pe genunchi, iar eu sorbeam absentă din cafea. Mă simțeam ciudat. Nu știu, aveam un sentiment inexplicabil, ca și cum, în continuarea vieții mele, de luni încolo, nu mai aveam vreun rost anume. Deja mă simțeam incompletă. Mi-am ațintit privirea spre chipul lui Mihai. Era brăzdat de o urmă de tristețe. Era îngândurat.
Involuntar, mi-am întins mâna și l-am atins pe braț. A tresărit, parcă rupt dintr-o vrajă și mi-a apucat mâna cu degetele sale lungi și calde. Am început să mă fâstâcesc, dar, chiar dacă a remarcat asta, nu mi-a eliberat mâna, ci mi-a strâns-o mai tare.
Am înghițit în sec și l-am privit în ochi. Pe chip îi stăruia un surâs luminos, dar ochii lui...Ochii lui îmi spuneau altceva.

-Apropo, ai încă un punct pentru că ai roșit când ni s-au atins mâinile, mi-a spus Mihai, pe când intram în parcul meu preferat din tot Clujul.
Era situat la ieșirea din oraș. În majoritatea timpului, era foarte pustiu, fiind populat doar de câțiva bătrânei care își făceau promenada zilnică pe-acolo și o femeie a străzii, între două vârste, care hrănea în fiecare zi maidanezii din puținul ei.
Mihai ținea umbrela în așa fel încât mâneca lui dreaptă era fleaşcă,doar ca să fiu eu complet uscată.
Am ajuns în dreptul băncii mele de veci, bancă amplasată sub o salcie plângătoare foarte, foarte bătrână. Am privit cu jind spre lemnul umed al băncii și am zis:
-Hai să ne întoarcem, că plouă.
-Păi nu vrei să stăm puțin?
L-am privit chiorâș.
-Pe bune?
A afirmat cu o înclinare a capului și m-a împins ușor spre bancă. Și-a scos jacheta de pe el și a întins-o pe toată banca. Eu am rămas cu gura căscată. Părea amuzat de reacția mea, dar mi-a făcut semn să mă așez.
-Știi că nu era nevoie să faci asta, nu? l-am întrebat eu, privind spre pletele salciei.
A zâmbit.
-Știu. Tocmai de aia am și făcut-o.
Am tăcut o vreme, privind amândoi cum cerul își plângea necazurile.
-Cum o chema? m-am trezit întrebând.
Am rămas și eu șocată de ce am spus. Da, mă gândeam obsesiv la asta, dar nu aveam de gând sub nici formă să spun ceva.
A zâmbit amar.
-Uite, facem un târg. Eu îți spun cum o chema și tu îmi spui cine e Lucian.
Am pufnit amuzată.
-Mda, dacă mă gândesc mai bine,de ce mi-ar păsa mie?
-Așa ziceam și eu, a mormăit Mihai, cu un zâmbet ironic.