Octombrie, mai stai...

IX. Compromisuri și ceai

Zâmbeam absentă în timp ce Cioroiescu desena catene polinucleotidice kilometrice pe tabla din amfiteatru.
Mâna mea se mișca aiurea pe hârtie, căci mintea zbura departe. Zbura undeva prin București, într-o sală de clasă unde un anumit om poate tasta aiurea la calculator, pentru că mintea lui era la o fată de undeva din Cluj, care desena fără noimă...
Eram atât de confuză în legătură cu ce simțeam.
Mi-am aruncat privirea visătoare pe pereții amfiteatrului. Ferestre înalte, în stil gotic, împodobeau marmura ce acoperea zidurile universității. Încercăm să-mi concentrez atenția pe altceva, încercam să îl alung pe Mihai din mintea mea. Și pot spune că am reușit, cu ajutorul lui Cioroiescu.
Prieten încă din facultate cu mama, i-a promis acesteia că o să fie permanent cu ochii pe mine și o să îmi supravegheze atent activitatea.
Avea undeva pe la șaizeci de ani, dar era încă în forță. Fața rotundă, încadrată de un păr buclat, parcă nins, radia mereu de energie. Ochii săi albaștri te țintuiau și nu-ți mai dădeau drumul. Erau electrizanți, contrastând puternic cu buzele roșii, subțiri , și cu pielea albă, parcă translucidă, brăzdată de cute adânci ale vremii.
Vocea sa ușor pițigăiată a redus la tăcere murmurul permanent ce plutea printre restul studenților plictisiți.
-Popescu, la tablă.
Toate privire, urmărind-o pe a lui, s-au îndreptat asupra mea.
Habar nu aveam despre ce vorbea el acolo, nu fusesem atentă deloc.
M-am ridicat șovăielnică și m-am îndreptat spre el, sub privirile timorate ale colegilor mei.
-Continuă catena, mi-a spus el cu un calm stăpânit, când am ajuns în dreptul tablei.
Am apucat creta pe care mi-o întindea și am început să mă holbez la desenul ciudat de pe tablă.
Am încercat să caut ceva în memorie, eram sigură că mai văzusem desenul ăla undeva.
-Secolul ăsta, domnișoară? a mormăit el, printr-un tușit cu subînțeles.
Am mai aruncat o privire pe tablă, după care am oftat și m-am recunoscut învinsă.
-Nu știu, am șoptit, sperând ca numai Cioroiescu să fi auzit.
M-am înșelat. La auzul remarcii mele, un murmur general a spart liniștea instalată în amfiteatru.
Vena de la tâmplă începuse să îi palpite nervos. M-a țintuit din nou cu ochii aceia înspăimântători și mi-a spus, șoptit:
-Te aștept pe la mine după amiază, să bem un ceai. Să dea naiba să nu vii, Ioana.
Am înghițit în sec și mi-am plecat capul, îndreptându-mă lent către locul meu.
În scurt timp, lecția și-a reluat cursul, atenția colegilor mutându-se de la mine la Cioroiescu.

Eram foarte tristă în timp ce mestecam în orezul cu lapte de pe aragaz.
Plânsesem o groază, iar obrajii mei erau umezi și sărați.
Ajunsesem să-l dezamăgesc pe Cioroiescu, și pentru ce...? Pentru Mihai?
Mereu mi-am spus că cea mai importantă e cariera, de ce să strice el totul acum?
Eram atât de nervoasă pe mine, pe Mihai...încât nu i-am răspuns la mesaj. Nici la telefon. De parcă el ar fi avut vreo vină.
Știu, eram absurdă. Dar mai eram, totodată, și disperată. Disperată că planurile mele de viitor, clădite în ani și ani, aveau să fie spulberate într-o secundă de o simplă persoană.
Am oprit aragazul și am luat oala de pe el.
Tocmai când voiam să scot un castron, câteva ciocănituri în ușă m-au făcut să tresar.
Ștergându-mă cu un șervet verde, am deschis. În prag stătea nimeni altul, decât Lucian.
-Ce faci aici? m-am răstit la el. Ți-am zis să mă lași în pace!
S-a apropiat de mine cu intenția să mă ia în brațe, dar l-am respins categoric.
-Nu știu ce baliverne ți-a îndrugat Iulia, dar ați înțeles greșit amândoi! Eu nu te plac! Nici măcar puțin!
M-a privit ușor frustrat, după care a spus răstit:
-Asta crezi tu! Știu că mă placi, știi și tu că mă placi. Doar că nu vrei să recunoști.
Am urlat sătulă de toată lumea și i-am pocnit pectoralii cu ambele mâini.
S-a dat cu un pas mai în spate și a rânjit mulțumit.
-Vezi? Ești frustrată că am dreptate.
Era un caz pierdut. Am oftat înfundat și i-am închis ușa în nas.
-Ioana, a mormăit el, rugător.
Am pus mâna pe receptor și am format numărul Iuliei.
"-Nu-mi pasă cum, dar va trebui să mă scapi de Lucian dacă vrei să mai vorbesc vreodată cu tine!"
După care am închis, neaşteptându-i răspunsul. A început să sune disperată înapoi, dar am scos fixul din priză și m-am târât până în bucătărie.
M-am așezat la masă și mi-am apucat capul în ambele mâini.
-Ce fac cu viața mea? am șoptit, cu voce tare.
Voiam să mă lase în pace, să mă lase toți. Să mă închid într-un glob de sticlă, doar eu și cărțile. Și să fac ceva cu viața mea.