Iubesc și sunt rănită

Capitolul 4- Presupusa întâlnire

A doua zi m-am trezit destul de relaxată, cred eu, chiar dacă m-am culcat târziu. Este ora 11:00 după-amiază,am dormit cam mult, dar chiar şi aşa este sâmbătă, şi ştiţi cum este sâmbăta. Mă ridic cu chin şi vai din pat şi îmi fac rutină de dimineaţă, după mă îmbrac lejer şi cu părul prins în coadă de cal.

Ce credeţi că urmează? Să înfulec micul-dejun, deci cobor jos şi-l găsesc pe Erik în bucătărie, pregătind nişte clătite cu sirop.

-Neaţă, somnorilă, te-ai trezit însfârşit?

-Neaţă, cred, şi da, m-am trezit, având în vedere că sunt în faţă ta.

-Pun pariu că îţi este foame, îmi zâmbeşte şi-mi pune o farfurie cu clătite pe masă.

-Mulţumesc, îi răspund şi încep să mănânc cu poftă.

-Deci ce planuri ai pentru astăzi?

Întrebarea lui mă face să tresar amintindu-mi ce vorbisem cu acel anonim şi ce-mi spusese despre Erik şi trecutul său. Ahh, am şi uitat trebuie să merg la biblioteca pentru acel registru... Poate aşa îl voi întâlni şi pe acel anonim misterios, dar trebuie să văd cum o să-l evit pe Erik.

-Nu am multe planuri... Cred că voi trece pe la biblioteca astăzi.

-Biblioteca? Vrei să te însoţesc?

Fac ochii mari şi dau din cap negativ.

-Nu, mă voi duce singură, sper să nu te superi.

-Bine.. Cred. Cum vrei tu.

-Pot să te întreb ceva?

-Desigur, despre ce este vorba?

-Care este trecutul tău? Nu mi-am vorbit niciodată despre tine.

-Eu.. Nu vreau să dezgrop morţii..

-Nici nu trebuie. Dar dacă nu vrei să-mi spui, în regulă, voi pleca acum.

-... Skiler. Stai.

-Ce?

-O să-ţi povestesc pe scurt... Eu am fost de mic bătut, părinţii mei au fost nişte criminali, mă băteau mereu, ei au fost trimişi la închisoare, iar eu am stat la orfelinat până la vârsta de 18 ani.

M-am uitat în ochii lui, şi i-am pus mâna pe a lui.

-Mulţumesc că mi-ai spus.

Dar în mintea mea mă gândeam că nu este tot adevărul având în vedere că nu mi-a spus de vreun frate geamăn. Peste 10 minute de mers pe jos ajung la biblioteca şi intru, căutând "Registru' civil", dar nu-l găsesc.

Mă duc la bibliotecară şi o întreb dacă ştie de el.

-Da, ştiu de el. Va trimis domnul Ben?

-Daa? - întreb mirată, şi-mi dau seama că am întrebat în loc să exclam şi nu vreau să creadă că mint şi să mă fugărească cu o matură aşa că reformulez. - Aa, adică da, el mă trimis.

(Ben îl cheamă? Măcar atât să ştiu şi eu despre el.)

-Vino cu mine, îmi spune în timp ce se uită pe un raft foarte mare, şi găseşte o carte prăfuită şi mi-o dă mie în mâna. Poftim, să ai grijă de ea.

-Mulţumesc.. Cred.

Baba (bibliotecara) este atât de ciudată, parcă zici că este o vrăjitoare, mai că te ia fiorii când te gândeşti la ea. Brrmmm. Dar nu asta ar trebui să mă intereseze acum, este târziu, mai exact 12 jumate, deci mai am jumătate de oră să ajung la fântână din piaţă, aşa că ar fi bine să mă grăbesc.