Orfana la 14 ani

Capitol 3

Astept si astept...dar parca degeaba. Nu am inteles ce a vrut mama sa zica prin acele cuvinte, dar nici nu ma strofocam prea mult in acea seara. 

Dimineata urmatoare...

Dormeam. Totul era negru in jururl meu. Un bipait care nu inceta ma trezise. Eram pe patul de spital. 

-Stai...Sunt vie? soptesc in timp ce ma uitam prin camera. Aceasi doctorita cu parul blond intra la mine in salon si o intreb:

-Ma vezi? Ma auzi? Sunt vie?

Aceasta se uita ciudat la mine.

-Te vad. stai linistita, am venit doar sa vad cum te mai simti.

Atunci isi pune geanta galbena pe o masa. De acolo scoate laptop-ul meu.

-Din fericire cand am ajuns in fata locului l-am gasit intr-un colt al camerei.

-Nu s-a stricat? intreb nedumerita.

-Nu, parca ar fi avut un scut protector in jurul lui.

Apoi mi-l inmaneaza. Imediat il deschid, inca cu gandul ca atunci cand am sarit din pat si l-am aruncat, ei bine, inca filma. Ma uit in galerie. Gasesc inregistrarea. Dau click. Privesc cu groaza acele clipe oribile. Curioasa doctorita vine langa mine. Se uita spre ecran si isi acopera gura cu mana. Eu incep sa tremur. Imi era atat de frig...

-Doamne copila, te-ai ingalbenit la fata.

Ce reactie crede ca as putea sa am cand ma uit la acel dezastru? Imediat filmarea s-a inchis si mie au inceput sa imi curga lacrimi pe obraji. Femeia pleaca de langa mine si se intoarce cu o siringa. Imi face o injectie si... ma simteam atat de moale, inepeau sa mi se inchida ochii...

Peste 2 ore...

Trag aer in piept si privesc in jurul meu. Ce mi se intamplase? Am lesinat?Eram singura in camera. Nu mai era nimeni alt cineva. Eu nu mai eram conectata la aparate. Ma ridic din pat. Eram destul de ametita, dar reusesc sa pasesc pana la usa. Vreau sa apas pe clanta dar un barbat cu parul negru si imbracat cu un halat alb peste o pereche de blugi si un pulover imi zice:

-Stai jos.

-Dar vreau sa ... Genial, nici eu nu stiu ce vreau.

-Vrei sa...? Ma inreaba acesta

-Unde e mama mea? Intreb incercand sa schimb subiectul.

Acesta nu spune nimic. Tace malc si lasa capul in jos. 

-Cum sa iti zic asta...? Mama ta... nu mai traieste. spune soptind ultimele litere.

Acele cuvinte au fost ca un pumn in inima. Ma prabusesc pe jos de durere, uitandu-ma in gol. Toate amintirile cu mama imi treceau necontenit prin fata ochilor mei. Iesirile cu ea in parc, drumul spre scoala auzind-o fredonand melodii vechi, fiecare Craciun minunat petrecut cu ea, totul! De ce mi se intampla astea tocmai mie? Cu ce am gresit? Nu puteam eu sa plec?  

Incep sa dau cu pumnii pe gresia rece strigand:

-Nu!!!! Nu Nu NU! Nu se poate asa ceva!

-Linisteste-te. Imi spune el si vine spre mine sa ma ridice.

-Cum sa ma linistesc? Mi-am pierdut ce aveam mai bun pe lumea asta! Pe mama MEA! Nu o voi mai vedea niciodata! Nu o voi mai auzi niciodata! Nu ii voi mai simti parfumul niciodata! Nu am sa mai primesc vreodata o imbratisare atat de calduroasa si de iubitoare ca a ei! Intelegi ce spun?

-Inteleg, dar calmeaza-te! 

-In acest moment imi ceri imposibilul baiete... zic prin sughituri neincetate de plans.

***

Stiu ca e scurt capitolul, poate si destul de nereusit... Oricum, scuze pentru greselile de ortografie sau gramaticale. Astept comentarii cu parerile voastre sincere si poate cateva voturi. Va iubesc pe toti. Kisses :*