Orfana la 14 ani

Capitol 4

Nu mai aveam nici o reactie. Stateam pe podea si ma uitam in gol. Medicii mi-au adus mancare, apa...orice. Eu refuzam tot ce mi se dadea. Singurul drum care il faceam era catre toaleta ca sa ma uit in oglinda si daca ma vedeam clar eram vie. Vroiam doar sa ma inghita pamantul. Sa dispar fara urma...

Oftez si ma intorc inapoi in coltul camerei. Ma ghemuiesc cu capul pe gehunchi. Atunci imi vine o idee. Astept sa vina miezul noptii. 

Timpul a trecut repede asa ca imi pun planul in aplicare. Merg catre cantina din spital si intru in bucataria unde se gatea mancarea. De acolo iau un cutit. Ce frumos stralucesti micutule in lumina lunii, sa vedem daca ma voi asorta cu un accesoriu atat de dragut! 

Inainte sa imi atinga lama cutitului pielea aud un tipat:

-Stop! Nu merita sa faci asta.

Ma intorc si il vad in fata usii pe acelas doctor brunet.

-Tu nu ai altceva de facut? il intreb gata sa il injur.

-Nu..

-Lasa-ma sa imi termin treaba!

-Nu face asta!!!

-Si de ce nu? Cine mai tine la mine? Ti se pare ca mai am pe cineva pe lumea asta?

-Nu e treaba mea asta. Eu vreau doar sa te opresc.

-Pentru ce?

Acesta nu zice nimic. O liniste crunta dainuie intre noi doi si intunericul care ne inconjura.

-Daca asa vrei fetito, trecem la fapte... sopteste si fuge catre mine, doborandu-ma la podea. Imi ia cutitul din mana si il arunca pe geam.

-Impertinentule!!! tip cat ma tin plamanii. De ce naiba nu ma lasi sa zbor de aici?

-Ca nu meriti soarta asta!

-Date macar jos de pe mine zic in timp ce incerc sa il imping. Dar degeaba, sunt prea slabita...

-Am sa ma dau jos daca promiti ca te duci inapoi in salon si te urci in pat si dormi si tu macar jumatate de ora ca ai cearcanele foarte mari.

Avea dreptate. Nu mancasem nimic, nu dormisem de ceva timp , deci aratam ca un zombie.

-Bine, bine, stau cuminte! Doar lasa-ma si nu ma mai urmari in fiecare zi ce fac si toate cele.

Acesta se ridica de pe mine si imi da mana sa ma ridic.

-Eric! zice el

-Bun, si vrei sa iti dau un premiu ca te cheama asa? intreb sarcastic si tacuta imi fac drum catre camera mea temporara... 

Peste doua saptamani de asteptare...

Ma trezesc cu razele soarelui care se jucau pe fata mea, in speranta ca poate m-ar face macar sa zambesc. Nici o sansa, gandesc eu si casc lung.

Eric da buzna in salon.

-Trebuie sa pleci.

-Buna dimineata si tie Mister politete inexistenta.

-Pe bune acum...

-Si unde ar trebui sa merg eu? Sa ma stabilesc pe strazi sau ce?

-Imi pare rau sa te anunt dar... *pauza de efect*

-Nu ma mai tine in suspans omule! Oricum nu mai am nimic de pierdut!

-...trebuie sa mergi la orfelinat.

-Minunat, lipseste sa ma mai gaseasca si un maniac care sa ma adopte si sa faca ce vrea din mine.

-Nu gandi asa.

-Majoritatea fetelor ajung asa deci...

-Mananca ceva si imbracate, pregatestete sa pleci.

-Poate imi dai si niste haine, iti amintesc ca nu am pe mine mai mult decat o pijama care pute a spirt.

Acesta da afirmativ din cap si pleaca inchizand icet usa. Privirea imi e atrasa de calendaru care era atarnat stingherit pe un perete. Este 17 decembrie? Doamne sfinte, am implinit 14 ani! Vreau sa zambesc dar degeaba, dandu-mi seama ca fix de ziua mea am ramas orfana.

***

Buna dragi cititori. Sper sa va placa acest capitol si sa ma iertati pentru greselile scrise mai sus, pe care sigur nu le-am vazut. Ma refer la cele de ortografie si gramaticale. Oricum, spor la citit si va iubesc pe toti. Kisses :*

P.s : La media este Eric