Orfana la 14 ani

Capitol 2

Eram intr-un colt al camerei si priveam cum totul din jurul meu se prabusea. Ridic privirea si imediat o stinghie mare cade peste mine, facandu-ma sa imi pierd cunostinta.

La spital...

Mergeam pe holurile spitalului si asteptam o minune. Asta in ciuda faptului ca nimeni nu ma vedea...eram... o fantma. Nu intelegeam nimic. Priveam printr-un geam mare catre sala unde era corpul meu fara viata si mama mea care era conectata la o gramada de aparate. Era ingrozitor. Doar pe ea o am, imi e atat de frica sa raman singura. Daca voi ramane a nimanui ce voi face? Ce se va alege de mine? Nu vreau sa sfarsesc pe strazi. Vreau ca totul sa revina la normal. Cer prea mult oare?

Miliarde de intrebari fara raspuns treceau granita mintii mele. Simteam ca eram atat de slaba. Poti mai mult Louisa! Ma incurajam dar dergeaba. Off, pe cine pacalesc? Sunt doar un copli de 13 ani.

Pe langa mine trece o doctorita destul de tanara. Avea parul blond si ochii verzi. A intrat in salonul unde eram eu asa ca nu am ezitat si am mers dupa ea. Aceasta mi-a schimbat perfuzia, mi-a inlocuit bandajele vechi cu unele noi si mi-a soptit la ureche:

-Fetito, depinde doar de tine daca vei castiga aceasta lupta apriga. Tu decizi daca ramai printre noi sau pleci. Noi am facut tot ce ne-a stat in putinta.

Apoi a plecat, inchizand usor usa. Si de asta imi e cel mai teama... De faptul ca eu decid.

Seara se lasa iar eu inca sprijinita de acel perete inghetat stateam. Nu ma clintisem de acolo toata ziua. Oricum, ce puteam face altceva? Atunci imi venise o idee. Daca eu sunt in coma si totusi haladuiesc pe holuri, asta inseamna ca si mama mea, fiind in aceasi stare ca mine, poate si ea sa fie pe aici pe undeva! Trebuie sa o gasesc!

Imediat ma ridic de pe podeaua rece si trec incet printr-un perete ajungand in holul mare. Am multe etaje de luat la rand, dar nu ma dau batuta, nu acum cand mai exista o sansa...

Incep sa fug, uitandu-ma in fiecare sala de pe etaj. Am mers prin sali de opratie, prin birourile doctorilor, am intrat in saloane cu bolnavi, am mers peste tot. In total am vizitat 12 etaje. La parter, vad o usa pe care scria "Morga spitalului". Nu are cum sa fie aici... Dar merita incercat

Merg incet. Am aruncat o privire prin camera stranie. Mai mult decat cadavre acoperite cu paturi albe nu am vazut asa ca m-am decis sa merg inapoi in salonul meu. In timp ce urcam scarile am auzit ca ceva ma chema:

-Louisa! Louisa!

Ma intorc dar nu vad nimica. Strigatele erau din ce in ce mai tari si parca mai aproape de mine asa ca o iau la goana ajungand destul de repede in salon. Ma uit in stanga si in dreapta si observ ca eram singura. Cine ma strigase? Era un glas subtire si firav care nu imi era cunoscut. Ma intorc cu fata la paturi si o vad pe mama mea stand langa trupul meu.

-Mama! o strig iar aceasta isi intoarce capul la mine.

-Louisa!

-Te-am cautat in tot spitalul, unde erai?

-Nu am timp de explicatii acum, trebuie sa plec. Vreau sa sti ca te iubesc foarte mult.

Nu apuc sa mai zic nimic ca aceasta dispare. Unde pleaca? Se va intoarce? Nu vreau sa raman singura. Am oftat si mi-am coborat privirea pe geam, asteptand o noua zi.

****

Buna dragi cititori. Vreau sa va transmit La multi ani de 1 Decembrie si sa ma scuzati pentru greselile gramaticale sau de ortografie din capitol. Astept parerile voastre in comentarii sincere si poate doua trei voturi. Multumesc. Va iubesc pe toti :* Kisses!