Orfana la 14 ani

Capitol 7

Nu aveam chef de nimic. Nici de Craciun, nici brad, nici Mos Craciun , nici familie, pe care nu stiu sigur daca o am...nici de nimic.  Totul s-a intamplat prea repede. Sunt confuza si ma simt pierduta.

De ce s-au intamplat toatea astea? Si de ce mie? Cred ca voi imbatrani incercand sa gasesc raspuns Imediat doua brate mari ma iau pe sus iar eu ma agit ca besmetica.

-Ce faci mai?

-Bine, tu..?

-Lasa-ma jos .

Imediat acesta ma tine mai strans si ma pune pe umarul lui. Coboara scarile cu mine in spinare si ma aseaza pe fotoliu.

-Pentru ce toate astea? intreb dar apoi inteleg. Bradul era scos din cutie si pus in forma lui naturala. Era gata sa fie impodobit cu globuri si jucarii. Nici sa nu te gandesti ca dupa toate astea voi avea o fata de copil fericit si voi pune in acest brad globuri, si seara langa farfuria cu fursecuri si lapte am sa il astept pe Mosul chiar sub brad!

-Speram doar sa..

-In nici un caz! Pentru ce toate eforturile astea? Mancare cu buiumul, casa impodibita regeste, si toate cele? Fiindca toti speram la "Minunea Craciunului"? O te rog, nu exista sa ceva! Si cu atat mai putin "Spiritul Craciunului". Sau ce mai zic oamneii despre sarbatoarea asta...

-Ai terminat cu discursul?

-Da. Ai ceva de adaugat? Oricum, n-ai decat sa faci singur bradul asta. Eu ma evapor...

Zic si merg in camera la mine. Chiar vroiam sa raman singura. Nu imi inteleg noul frate. Crede ca imi e atat de usor? Are sperante prea mari!

Imi vroiam doar mama inapoi. Nimic mai mult. Imi vroiam viata care o aveam, traiul care il duceam, si mai ales... fericirea care era in mine. Inainte de toate astea, eram un copil care zambea mereu. Pe toti din jurul meu ii faceam fericiti si inveseleam pe oricine era suparat. Cu un sfat bun, o imbratisare... orice. Acum nu mai sunt in satre sa zambesc eu... . Simteam un gol in mine. Care, a fost acoperit de frica, ura si orice sentiment negativ. Eram incruntata de o saptamana intreaga.

Decid sa nu mai stau degeaba descriindu-mi soarta care o am si intr-o geanta imi pun telefonul, niste servetele si cativa bani. Ies din casa pe furis, fara sa ma vada cineva. Parasesc curtea si ma uit in jur pentru a ma orienta. Vroiam sa merg acasa la mine....vechea casa. 

Dandu-mi seama ca habarnam pe unde sa o iau, imi deschid telefonul si ma rog sa am internet ca sa pot porni GPS-ul. Ruga mi-a fost ascultata si imediat tastam vechea mea adresa. Aveam de travesat 5 astari, trec un bulevard apoi o iau pe o scurtatura si ajung in fata blocului.

Urmez cu grija indicatiile si in scurt timp ajung. Ma uit la cladire. Era gri, iar caramizile erau gata sa cada pe trotuar. Era pustiu acolo. Fiind atat de devastat blocul din cauza acelui cutremur blestemat, nimeni nu mai locuia in el. 

Deschid cu grija usa de fier. Ma uit inauntru si observ ca o parte din tavanul scarii cazuse. Ajung la apartamentul meu si incerc sa deschid usa. Era blocata. Asa ca alerg si ma trantesc in ea incercand sa o deschid. Nu a mers. Asa ca iau o caramida si arunc cu ea in usa. Imediat aceasta a cazut din balamale in fata mea si cazand, a ridicat un nor de praf.

Intru in casa si ma uit in jur. Totul era partial a fel. Dar atat de invechit. Praful era pretutindeni iar paianjenii deja si-au gasit hotelul perfect. Pun mana pe un perete si ma uimesc cand observ ca varul a cazut la mine in mana, la propriu.

Merg la mine in camera . Biblioteca daramata, sifonierul, scandurile si caramizile. Toate imi aduceau aminte de acea zi. Incerc sa nu plang, sa tin in mine. Deschid sertarul unei noptiere si gasesc un album de fotografii. Acolo gasesc poze cu mama mea, de cand eram mica, poze cu prietenii, in natura, oriunde, cu oricine aproape. 

Lacrimile incep sa imi curga siroaie. La fiecare fotografie imi aduceam aminte momentul cand apasam pe butonul aparatului, si decideam sa am atatea amintiri frumoase. Speram ca atnci cand voi fii suparata sa ma inveseleasca. Dar, dupa cum se vede planul nu a mers.

Imediat fata mea era scaldata in propriile lacrimi. Decid sa nu le mai sterg, stiind foarte bine ca vor aparea altele, si altele, parca la nesfarsit...

*****

Salutare cititorilor. Imi cer scuze pentru aeasta intarziere mare. Sper sa va placa acest capitol desi, eu consider ca e cam trist. Oricum, sper ca nu se astepta nimeni ca viata in acest capitol sa devina subit roz, cu unicormi pe curcubee etc.

Oricum, eu va urez spor la citit si va rog sa treceti cu vederea greselile de ortografie sau repetitiile.

Kisses, va iubesc pe toti.

P.S: astept pareri in comentarii si poate si voturi :>