Sad Soul

1.

Tot ce vreau e doar să dispar din această lume. Să dispar şi să nu mai văd atîta ură-n jur, atîta minciună, atîta tristete care mă omoară în interior. Nu mai suport. Şi faptul că nu e nimeni lîngă mine, care să mă îmbrăţiseze, să-mi sărute buzele şi să-mi zică că totul va fi bine mă îngrozeşte şi mă omoară din ce în ce mai mult.

Mă simt singură chiar dacă am o soră şi părinţi, şi o prietenă, dar nu o consider foarte apropiată pentru că în mare parte doar se foloseşte de mine. Ea crede ca suntem cele mai bune prietene, dar nu e deloc aşa. M-a trădat de 2 ori. Nu ştiu ce crede ea, că o sa uit totul? Să uit momentele alea cînd vroiam să-mi scot inima din mine şi s-o tai dracului la ce durere simţeam? Nu, nu am uitat, dar pur şi simplu cu ea mai scap de părinţi şi soră, şi la scoală mai am cu cine vorbi şi bîrfi despre "frumoasele si popularele" din liceul nostru care se cred cele mai tari de parcă ar fi născute nu într-un spital ca şi restul şi de parcă nu beau aceeaşi apă pe care o beau altii.

Sufletul meu e mereu gol. Şi indiferent de cîte ori voi incerca, niciodată nu voi putea să fac ceva doar pentru că acel gol să dispară. Deşi, ar putea fi posibil, să mă îndrăgostesc şi să mă întîlnesc cu vre-un băiat sexy dar cine se va uita la mine cînd sunt urîtă, nefolositoare, grasă şi dezgustătoare?

Şi iarăşi, tristeţea niciodată nu va dispărea.

Mă îmbrac în bluza pe care o găsesc aruncată pe pat, pun pe mine şi blugii, apuc geanta, pun jurnalul meu şi o carte în ea şi ies din cameră. Nu deschid uşa bine pentru a pleca şi o aud pe mama strigînd: -Unde pleci, Clara?

Asta îmi mai trebuia acum. Mereu urăsc momentele cînd trebuie să-i spun mamei unde plec, ce voi face de parca chiar îi pasă. -Vreau să ies la o plimbare cu Emily.

-Bine, dar să nu vii prea tîrziu acasă.

Am trîntit uşa şi mergeam grăbita spre locul meu preferat, într-un parc părăsit de toţi cu doar 2 bănci lînga cîţiva brazi împrejurul acestor 2 banci care formau un semicerc, deşi nu era un loc frumos care să atragă pe oricine dar acolo mă puteam retrage pentru a putea scri in jurnal sau a citi.

Şi de cînd mă ştiu, am o pasiune pentru cărti. Ador să citesc, să afl lucruri noi, personaje. Le citesc pentru că e ca şi cum ai privi un serial doar că tu singur iţi închipui personajele şi o dată cu aceste personaje retrăieşti acele sentimente.

Nu citisem mult din ''La răscruce de vînturi'' de Emily Bronte, dar timpul trecuse repede şi soarele deja apunea. Am mai stat pe gînduri vreo 15 minute şi m-am pornit acasa deşi deloc nu vroiam s-o văd pe sora-mea care o să înceapă să mă întrebe un milion de întrebări şi să nu mă lase în pace sau pe parinti, de care m-am saturat teribil şi nu îi mai suport.

Ajung acasă şi, spre marea mea uimire sora doarme. Dar ce a apucat-o? De obicei nu se culcă pîna nu mă enervează total, dar nu-mi pasă. Îi spun mamei că nu mi e foame şi plec în camera mea, închid uşa, îmi iau pijamalele şi plec la baie. Am stat vreo 10 minute doar lăsînd ca apa să mi încălzească fiecare celulă a corpului meu.

M-am bagat în pat, deşi nu mi era somn dar eram obosita. Nu, nu am lucrat nimic, dar obosită de lume. Şi cît de tare aş vrea să evadez de aici. Şi pînă la urmă, nu văd niciun sens de ce as sta şi aş mai respira aerul ăsta cînd sunt un nimic. Iar de studii, nici nu mi pasă. Cui îi place matematica? Dă-o dracului cine o înţelege, pentru că nu vreau să-mi irosesc timpul şi pe idiotul ăsta de obiect.

Şi iată că mi-a venit cea mai perfectă şi formidabilă idee care ar fi putut exista vreodată în mintea mea. SINUCIDEREA. E ceva care o să mă scape de toate problemele din viaţa mea, o să mă elibereze dintr-un chin al naibi de greu, dintr-o durere pe care deja nu o mai pot suporta, de lume, de tot ceea ce mă înconjoară.. Ce poate fi mai frumos decît asta? 

Hey, cer scuze de greşeli şi orice altceva ce nu  v-a plăcut.