Sad Soul

11.

Din perspectiva lui Andy.

Am plecat la liceul. Nu mai aveam răbdare, vroiam să o văd. Mi se făcuse foarte dor de ea, de zîmbetul ei, de ochii ei verzi care mă fac să o îmbrățisez și să nu-i dau drumul niciodată, de vocea ei care îmi încălzește sufletul.

Am ajuns la liceu, dar ea încă nu apăruse.Mergeam încet pe coridorul școlii, imaginîndu-mi-o pe ea, Ea care mă fascinează cu frumusețea ei și cu prezența sa.

-Andrew..nu cumva te gîndești la Clara?

Emily? Ce dracu vrei?

-Caută-ți de treabă, curvo..

I-am zis eu răutăcios și foarte enervant.

-Ia uite, nu ție rușine să numești o domnișoară așa?

A zis asta zîmbind și apropiindu-se de mine.

Doar privind-o mi se făcea rău. E falsă ca o jucărie, nici o frumusețe care să te atragă, pur si simplu cumpărată de la magazin doar pentru a arăta că există. Iar îmbrăcămintea ei, în genere te face să vrei să vomiți.

-Tu nu ești domnișoară, mai uite-te în oglindă..

-Dar dacă te uiți mai atent.. a zis ea, luîndu-mi mîina și punînd-o pe sînul ei.

Nici nu am reușit să-mi iau mîina, că s-a apropiat de mine și a început să mă sărute.

Am împins-o cu cea mai mare putere, pentru că îmi era silă de buzele ei, de mirosul ăla de curve, de..orice ce mirosea de la ea.

Și, cînd m-am întors, fața Clarei era plină de lacrimi. Tremura, nu-i venea să credea ochilor.

-Clara, nu, nu e ceea ce crezi. Claraa!

Dar ea deja fugise, fugise cu picioare, mîinile, totul în ea tremura.

Îmi pare atît de rău. De ce? De ce nu am plecat fără de a vorbi cu curva aia?

Am apucat-o de bluză pe Emily, am împins-o spre perete și i-am zis:

-Încă o dată mai faci așa glume, te sugrum cu propriile mîini!

- Recunoaște, recuynoaște că nu o iubești..

A spus ea rîzînd.

Această propoziție m-a enervat la culme. M-am întors și i-am dat doua palme. Obrazul ei s-a înroșit, iar ea a devenit mută.

Bine, că într-un final, totuși i-am închis gura.

Clara, o, nu.. Probabil plînge dracului doar din cauza mea. Suferă pentru că sunt un prost, un prost ce nu înțelege că așa fete ca Clara trebuie îngrijite și niciodată trădate. Așa fete merită ca lumea să le fie pusă la picioare.

Mi-am luat țigara trăgînd un fum, doar fumul ce-mi intra în plămîni mă va face să gîndesc unde să-mi caut iubita.

Parcul...Parcul unde-mi zicea, că e locul ei preferat. Ca doar acolo își găsește liniștea.

Și dacă nu vrea să mă vadă? Ce mă fac? 

Ohhh, de ce ar vrea să mă vadă dacă i-am provocat durere?

Se va gîndi la sinucidere, nu, nu, nu trebuie să se întîmple asta.

Am plecat alergînd din toate puterile mele spre podul..unde s-a sinucis surioara mea. Nu era acolo, m-am ușurat, dar..tot ar trebuie să o găsesc. Nu trebuie să se întîmple nimic rău cu ea.

Am plecat spre parc. O văzusem de departe, stînd ghemuită pe banca aia..

Am ajuns dar...nu-mi auzise pașii. O priveam. Frumoasă chiar și cînd plînge. Fața ei atît de luminoasă, obrăjorii rozi cu mii de lacrimi.

M-am apropiat și am cuprins-o cu brațele mele pentru a o încălzi. Vroia să o las, se zbătea doar să-i dau drumul. Nu, nicidecum, am vrut să-i arăt că o iubesc, că nu s-a schimbat nimic între noi. Și, s-a liniștit.. Dar, totuși plîngea, plîngea încît și inima mea mă durea. Simțeam totul ce simte și ea.