Sad Soul

10.

M-am trezit fericită, întinzîndu-mă cît pot de tare. Am dormit super de bine.. Dar nu cred că țin minte cînd am mai dormit așa. Atunci, gîndurile mele erau doar la sinucidere, la dispărerea mea, la orice, nu aveam plăcerea, dorința să dorm cînd totul era de rahat. Eram săturată de viață, deși probabil și acum asta ar fi fost daca nu ar fi apărut Andy..în viața mea. El m-a schimbat, el mi-a arătat că totuși există cîteva mici motive pentru care merită să trăiești. Deși, acum am doar un singur motiv, unul extrem de mare. El. Pur și simplu, nu există altele. El e totul pentru mine. El e viața mea, el e sufletul meu, el e tot ceea ce am și aș putea avea pe această lume.

Așa e viața. Dacă nu aș fi plecat atunci la podul ăla, nu l-aș fi întîlnit pe el. Durerile mele, tristețea, suferința provocată de cei din jurul meu avea să mă distrugă incet, în cel mai groaznic mod, făcîndumă să urăsc totul, și natura, lumea cărților, cuvintele, orice ce există.

Aș fi murit simțind orice, orice mică atingere ce mi-ar fi provocat o durere de neuitat.

Am vrut să plec dar vocea mamei m-a oprit..

-Nu știu de ce, dar în ultimul timp se întîmplă ceva în viața ta. Cumva ai un prieten?

Nici nu am avut posibilitatea de a răspunde, că m-a luat la întrebări.

-Cum arată? E sexy? De ce nu mi-ai spus? Vă întîlniți? Cînd o să-mi faci cunoștință cu el? E de treaba?

Capul meu avea să explodeze, nu reușeam să mă gîndesc la răspunsul unei întrebări, că deja mama îmi mai dăduse 5...

Ohh..

-Stai,stai,stai.. Ia-o mai ușor, okay? Nu am dat niciun răspuns, iar dacă vrei să știi, e negativ.

Nu am prieten.

-Drăguțo, pe cine vrei să minți,a?

-Mamă, vorbesc serios..

-Da? Pleacă de aici. Chiar nu vrei să-mi spui adevărul?

Și a plecat supărată.

Serios, mamă? Asta îmi mai trebuie acum. Ohh, de ce? de ce nu-ți cauți pur și simplu de treabă, mamă?

Am intrat în liceu și... am simțit o durere ascuțită în inimă, care a lăsat lacrimilor să curgă pe obraji după cele văzute.

Andy, lipit de perete, iar Emily îl săruta. Doamne, poate fi posibil așa ceva?

Ohh, nu, ce se întîmplă?

Am stat să văd poate încurc ceva..

Realitatea m-a ucis. Era Andy.

Am făcut un pas în spate, dar tocmai el a împins-o zicînd nu știu ce dracu, nu eram în stare să aud. Totul din mine s-a făcut în bucăți. Durerea a pătruns în fiecare celulă a corpului meu, în fiecare mic loc și.. mă făcea pur și simplu să cad lată la pămînt.

Văzîndu-mă pe mine..

-Clara... Oo, nu, nu e ceea ce crezi.. Claara, a strigat el..

Dar eu nu mai puteam să rezist durerii, am fugind.. am luat la goană doar... Doar să dispar undeva, unde voi putea să mă liniștem, deși asta nu e deloc posibil.

Eram distrusă. Atît de distrunsă, încît cînd am ajuns în parcul meu, nu mai aveam aer, iar lacrimile îmi inundau toată fața.

Am plecat în parcul meu, da. Acolo, pentru că știam că acu sau mai tîrziu ar fi trebuit să apară și Andy pe acolo. Aveam nevoie de explicați. Deși, aș fi dat totul doar să nu-l văd pentru durerea ar fi crescut, dar nu mai sunt sigură de faptul dacă aș fi putut să o mai pot rezista.

Nu e dură viața cu unii?

De ce nu poate fi totul bine și frumos?

De ce trebuie să apară cineva și să strice totul?

De ce trebuie să suport o așa imensă durere?

Oare, merit astea?

Clipele fericite, unde a-ți dispărut?

Nu mai pot gîndi. Durerea mă omoară încet...încet.