O minte diabolică

Destăinuirea

Trecuse o săptămână de când urmam acel tratament. Mă simțeam mai slăbit, aveam coșmare tot mai des. Abia mă puteam ridica din pat uneori, iar atunci când o făceam, deliram. Eram singur în apartament, iar asta îmi agrava starea, Jack fiind tot plecat.

Trebuia să spun cuiva tot ce s-a întâmplat. Întâmplarea face ca, soția lui Brian, Sarah să fie psiholog. Ei erau singurii în care puteam avea încredere.

A doua zi am mers la cabinetul lui Sarah, cerându-i și lui Brian să fie acolo.

Sarah: Mă bucur că ai ajuns. Ia loc. Cum te simți?

Eu: Deloc bine.

Brian: Stai liniștit prietene. Noi te vom ajuta.

Sarah: Spune-mi despre ce vrei să vorbim.

Eu: În primul rând, vreau să promiteți că nu veți spune nimănui din ceea ce am să vă povestesc....și că nu veți anunța poliția.

Brian: Poți avea încredere în noi Mike, știi asta.

Eu: E vorba de Amber....

Le-am povestit totul. Nu mai suportam să țin secretul ăsta....

Eu: ....Și de atunci, am coșmare cu ea... Mă învinovățește mereu... O văd peste tot.

Brian: Wow...Mike, sincer, nu mă așteptam la asta.

Eu: Sunt un criminal.

Sarah: Nu ești. Jack e criminalul.

Eu: Sunt complice, asta mă face la fel de vinovat.

Sarah: Asta e problema ta. Te învinovățești prea mult.

Brian: Mike, Jack trebuie să plătească pentru ce a făcut.

Eu: Știu. Și eu la fel, dar mi-e teamă...Brian, mi-e teamă de închisoare.

Brian: Te înțeleg.

Sarah: Mike, du-te acasă și încearcă să dormi. Ia niște somnifere. Trebuie să te refaci.

Eu: O să încerc.

Brian: Vrei să te duc eu acasă?

Eu: Nu. Mă descurc. Mulțumesc pentru tot.

Plecasem din cabinetul lui Sarah. Faptul că le-am spus secretul, nu mă făcea să mă simt mai bine. Nu m-am eliberat de vinovăție.

În drum spre stația de autobuz, aud o voce care mă strigă.

Evelin: Hei, Mike!

Eu: Evelin. Aproape să nu te mai recunosc, fără uniformă.

Evelin: Sunt detectiv Mike, asta înseamnă că mă pot îmbrăca cum vreau.

Zise ea, zâmbindu-mi.

Eu: Și cum îmi pot da seama dacă ești în timpul serviciului sau ești liberă?

Evelin: Întrebându-mă.

Eu: Următorul autobuz pleacă abia peste o oră. Vrei să bem o cafea până atunci?

Evelin: Parcă trebuia să mă întrebi dacă sunt în timpul serviciului.

Eu: A fost o întrebare cu subînțeles.

Evelin: Vino. Știu eu o cafenea bună în apropiere.

Nu era momentul să-mi fac prieteni noi, dar gândul că mă întorceam în apartamentul acela gol, de unul singur, deja îmi dădea fiori.