Din Greșeală (Volumul 1)

Sfârșit

Acest capitol îl dedic tuturor cititorilor mei. Mulțumită vouă am continuat să scriu de aceea vă este dedicat din toată inima.

Michelle...

„ - Dean, Dean te rog! Nu mă părăsi Dean! Fă-o pentru mine, pentru noi, pentru copilul nostru. Deschide ochii iubitule, uite m-am întors. M-am întors la tine. Rezistă, rezistă Dean! DEAN !!!"

Mă ridic în fund într-un lac de sudoare, același vis blestemat mă chinuie de atunci, de trei ani aproape în fiecare noapte.

Trebuie să merg din nou acolo, a trecut o săptămână de atunci.

★★★

Înaintez cu curaj de una singură pe drumul pietruit și picioarele îmi tremură ca de fiecare dată când vin aici.

Ajung în fața mormântului și mă aplec să iau florile veștejite pentru a le pune pe cele proaspete, lalele. În fiecare săptămână mă întorc și pun alte flori. Deși am jurat că nu mă voi întoarce niciodată în Oregon am făcut exact contrariul, m-am mutat aici definitiv.

Stau mult timp în genunchi și mă rog, și plâng și râd povestindu-i fiecare lucru pe care l-am făcut de la ultima vizită și apoi plec, chiar dacă de fiecare dată spun că e ultima mereu mă întorc. Cum aș putea să nu o fac, mi-a salvat viața și îi voi fi veșnic recunoscătoare.

Au trecut atâția ani dar pentru mine e ca si cum s-ar fi întâmplat ieri, sângele, țipetele, durerea. Mă înfior încă o dată pentru a nu știu câta oară când amintirile mă cuprind.

E greu, am pierdut tot în ziua aia, sau cel puțin așa am crezut.

- Mami, mami!

Flashback, în urmă cu cinci ani

„ Văd lumini deasupra capului meu și simt o durere crâncenă cum mă chinuie, îmi mistuie măruntaiele până la os. Văd o fată lângă mine, un copil, nu cred că are mai mult de cinci ani. "Totul va fi bine!" îmi spune ea. E brunetă și are ochii negri, exact ca Dean...Dean!

- Dean, copilul meu, vă rog, vă implor! spun cu ultimele puteri.

Negru...

Deschid încet ochii și văd luminile albe, orbitoare, calde. Oare am murit, oare așa arată raiul?

- Ah, te-ai trezit, era și cazul, aud o voce blândă lângă mine.

Nu mă doare nimic, o amorțeală plăcută binecuvântată, mă liniștește.

- Sunt moartă?

- Oh, nu! Ești bine, vie, ești la spital deși ai dormit mult, trei zile mai exact.

- Trei zile?

Mă uit încurcată și constat că asistenta are dreptate, nu sunt în rai, sunt la spital, am supraviețuit. Privesc spre abdomenul meu, nu mai este umflat, nu mă mai doare, și atunci. Unde este copilul meu?

- Unde îmi este copilul?

- Nu mai este. Doctorii l-au scos, ți-au făcut cezariană.