Din Greșeală (Volumul 1)

Capitolul 40 - Unde ești iubitule?

Michelle...

Din nou aici, mai repede decât am crezut, aceeași imagine ca acum câteva săptămâni mă întâmpină. Prietenii mei mă așteaptă cuminți, aliniați ca la școală, pe chipul fiecăruia pot citi diferite sentimente, îngrijorare, bucurie, tristețe dar și furie.

Acest ultim sentiment îl are Kassie care, după cum se vede, e aproape mov din cauza nervilor. Ajunsă în fața lor ei mă îmbrățișează pe rând mai puțin Kassandra care nu s-a mișcat din loc. O înțeleg, știu de ce este supărată, nu este de acord cu ce am făcut riscând să nasc în avion, dar unele lucruri sunt mult prea importante pentru a fi ignorate. Mă opresc în fața ei și întind mâinile spre ea într-o rugăminte mută. Kassie se uită la mine tristă și izbucnește în plâns lacrimile intinzându-i rimelul aruncându-se în același timp brațele mele.

— Tu ești nebună Micky! Îți jur că dacă îl găsesc eu prima pe J.D îi trag o mamă de bătaie de o să meargă în mâini, rostește printre suspine. Te bat și pe tine pentru prostia pe care ai făcut-o venind aici riscând atât, dar după ce naști.

Ceea ce spune ea este teribil de amuzant mai ales că statura ei este una aproape minionă, dar o știu pe Kassie, încă nu am uitat cum l-a plesnit pe Dean cu tigaia când el m-a dus la cabana părinților lui. Un gând nebunesc și aproape imposibil îmi trece prin minte, o speranță.

— Asta e! exclam zâmbind eliberându-mă din brațele Kassandrei smulgându-le în același timp tuturor câte o exclamație de uimire. Alexi, cred că știu unde este Dean.

— Și cum ți-ai dat seama? mă întreabă el privindu-mă neîncrezător.

— Kassie mi-a dat ideea! Cred că este la cabană!

— Ba nu Micky, acolo l-am căutat prima dată, rostește calm. Îmi pare rău, nu am vrut să te dezamăgesc, spune el repede când îmi vede privirea denădăjduită.

— Nu-i nimic, dacă stau să mă gândesc mai bine ai dreptate, nu s-ar duce într-un loc în care ar ști că poate fi găsit.

— Gata cu emoțiile pe ziua de azi, intervine Ashton, trebuie să te odihnești Michelle, deja te-ai forțat prea mult pentru o zi. Haide să mergem, vom începe căutările de mâine.

— Dar...

— Nici un dar, cred că vorbesc în numele tuturor când spun că e deja prea mult pentru tine.

Ce aș putea să mai spun, toți îl aprobă pe Ash, probabil m-ar lega fedeleș și m-ar duce în apartamentul lui dacă aș încerca ceva.

— Bine, rostesc resemnată, mergem.

***

Nu am știut niciodată ce înseamnă să fii cu adevărat disperat până acum. A trecut o săptămână de când mă aflu în Oregon și nu e nici un semn că Dean s-ar întoarce. E de negăsit, abia acum încep să înțeleg cum s-a simțit el când eu am dispărut. Durerea sufletească dar și visele, teama că poate a pățit ceva îmi fură liniștea și-mi chinuie nopțile. Nu știu cât voi mai rezista căci nu e vorba doar de suferința mea sufletească, sunt extenuată și simt că nu mai am putere să o iau de la capăt din nou, ca în fiecare zi de când m-am întors.

Nu mai avem idee unde să-l căutăm, am răscolit întreg orașul, fiecare spital, hotel, secție de poliție, până și la ghenele de gunoi, pentru că prin aceea zonă l-a găsit Alexi acum câțiva ani. Am mers până la urmă și la cabana părinților lui pentru a mai verfica dacă nu cumva a venit totuși aici.

Nici un semn, pe Dean zici că l-a înghițit pământul.

— Hei, ești bine? Ești sigură că vrei să faci asta? mă întreabă Ash luându-mă prin surprindere.