Wicked Games

Secretul lui Andy

M-am trezit destul de odihnita astazi. Nu am mai avut un somn atat de linistit de multa vreme. Cam de cand eram doar un copil de 5 ani care nu avea nici o grija pe cap. Nu trebuia sa ma cert cu parintii mei zi de zi, nu trebuia sa ma apuc de fumat din cauza stresului si a nervilor, nu trebuia sa ma mut in alta tara... Sti ce?... astazi fara ganduri negative. O sa fie o zi insorita si linistita de primavara in care o sa ma duc la scoala fara sa ma plang si in care o sa imi las tigarile acasa, in noptiera mea de langa pat...
Astazi am chef de un mic dejun delicios care chiar o sa imi iasa bun. M-am trezit ceva mai devreme ca sa am timp sa il fac. M-am gandit la niste clatite cu sirop de artar, care sper sa nu imi iasa arse. Si chiar daca am facut clatite de nenumarate ori...tot am uitat reteta. Noroc ca o am salvata in telefon. Cand eram mai mica imi placea sa le fac cate o surptiza parintilor mei. O data la cateva luni, poate si de zilele lor sau de ziua indragostitilor, le faceam clatite. Ce pot sa zic?... eram un mic bucatar...care facea mizeria de pe lume in bucatarie si strica tigaia cea buna a mamei care nici daca era bagata intr-un cuptor incins la 100°C nu se ardea, dar eu tot reuseam.

Dupa ce am terminat de facut clatitele am mancat si eu vreo 4-5. Restul le-am pus deoparte pentru ai mei. De data asta nu am facut foarte multa mizerie... si in plus, am gatat destul de repede. Asa ca aveam mai mult timp pentru par. Azi vreau sa mi-l intind, pentru ca eu il am putin ondulat si nu am chef sa stau in fiecare dimineata sa mi-l intind pentru ca dureaza cel putin 30 de minute. Dar intai m-am bagat repede sa fac dus. Apoi mi-am ales hainele...ca de obicei, un tricou, o bluza de trening pe deasupra si niste blugi rupti la genunchi.

*Dupa 30 de minute*

Sunt gata sa plec la scoala. Inainte sa plec ma mai uit odata in oglinda sa vad daca am omis ceva. Mi-am luat telefonul din priza, l-am indesat in buzunarul de la blugi, am luat cheile de pe masa si am plecat.

In autobuz m-am asezat ca de obicei pe ultimul loc din spate. Mi-am scos castile din geanta si am pus niste muzica. Daca nu ascult muzica cel putin o data pe zi, sunt foarte obosita.
Ca sa ajung la scoala cu autobuzul, trebuie sa o iau pe un drum mai lung de 25 de minute. Care trece prin doua sate, o padure si pe langa un strand. Cand am ajuns pe drumul de langa padure, autobuzul s-a oprit brusc. Ma uitam pe geam sa vad ce se intampla, pentru ca eu nu stiu sa fie vreo statie pe aici. Ma duc in fata la sofer sa il intreb de ce am oprit. Si se pare ca facusem pana. Mai trebuie sa stam ceva vreme pana vine cineva cu un cauciuc pentru ca nu erau de rezerva in autobuz.
Am coborat cu ceilalti oameni din vehicul si eu cel putin eram ingrijorata ca voi intarzia la scoala. Si uite cum s-a dus ziua mea cea buna. Daaar...trebuie sa gandesc pozitiv. Adica, sa speram ca nu voi intarzia. Si chiar daca soferul ne-a spus sa nu ne indepartam de autobuz, eu trebuia sa sun pe cineva. Nu stiu, pe oricine. O sa il sunt pe Andy sa ii spun ca o sa intarziu prima ora. Sper sa raspunda de data asta.
Partea proasta e ca nu aveam semnal, asa ca m-am plimbat putin prin padure sa vad daca prind macar un pic de semnal, dar nu m-am indepartat foarte tare de autobuz. La un moment dat ma plimbam, tinand telefonul cat de sus puteam. Aveam o liniuta, dar tot mergeam in continuare, poate prindeam mai multe. As mai fi prins inca vreo doua liniute dar am simtit ca ceva ma trage in jos...si se numeste gravitatie. Ma impiedicasem de ceva, nu stiu sigur ce era, probabil un bustean sau o creanga. Ma rostogoleam la vale printre crengute si cateva frunze care ma zgariau pe fata. Pana la urma m-am oprit...am ridicat putin capul sa vad cat de lung era dealul. Am incercat sa ma ridic, sprijinindu-ma de copaci, dar schiopatam un pic. Observasem ca nu mai am telefonul in mana...cum mai chem eu acum ajutoare?... am inceput sa il caut si spre norocul meu, l-am gasit printre crengute. Partea buna e ca aveam semnal, dar ecranul telefonului era spart. Am mai incercat o data sa il sun pe Andy, pana cand auzeam un telefon prin apropiere. Urmaream grabita sunetul si ma intrebam "De ce suna telefonul lui Andy in mijlocul pustietatii?! Si ce ar cauta el aici?". Telefonul se auzea tot mai tare, la un moment dat il auzeam atat de tare, ca si cum ar fi fost langa mine. Dar Andy nu era pe nici unde. Ma uit pe jos si vad un telefon care primeste apel de la mine. Deci sigur e al lui. Ridic telefonul de pe pamant si inchid apelul. Apoi la cativa metri distanta, observ niste pantaloni rupti, mai merg si vad un tricou rupt de zici ca ar fi picat in labele unei pisici. Dupa inca cativa metri vad un om gol si intins pe jos. Imi dau bluza de trening jos si fug spre el acoperindul de la brau in jos. Aveam dreptate, era Andy. Dar ce face el gol in mijlocul padurii? Ii dau cateva palme sa se trezeasca, il zgudui un pic pana cand intre deschide ochii.
-Kat? Zice el nedumerit.
-Andy...pot sa stiu si eu de ce esti la naiba in praznic...gol? La spusele mele, deschide ochii de tot si se ridica in picioare.
-Sper ca nu ai vazut nimic...
-Stai calm, nu am vazut nimic.
-Ok...
-Deci... o explicatie?
-Aam...m-ai crede daca ti-as spune ca am pierdut un pariu?
-Oh, dar bineinteles CA NU. Zic eu aproape tipand.
-Eh...mi-am incercat si eu norocul.
-Deci ai de gand sa imi explici?
-Da...dar nu acum.
-Ok...lasa asta acum. Cum naiba ajungem acasa?
-Pai am parcat masina pe undeva pe aici. Nu e foarte departe.
-Pe bune? Adica tu ai... sti ce?! Nu conteaza. Hai acasa. Ziceam eu pe un ton putin mai nervos.
Au trecut 15 minute si noi tot nu am gasit masina. Eu insintam ca ne-am pierdut dar domnul "nu am ce face acasa asa ca ma plimb gol prin padure" sustinea ca stie drumul.
-Eu tot zic ca ne-am pierdut.
-Crede-ma...stiu pe dereost padurea asta.
-Aa...deci nu e prima data cand vi aici.
-Hei...calmeaza-te. De ce esti asa nervoasa?
-Pentru ca mi-am facut griji pentru tine. Te-am sunat de vreo 10 ori doar astazi.
-Nu ai de ce sa iti faci griji. Sunt baiat mare.
-Daaa, un baiat mare pe care daca nu l-as fi gasit, gasea drumul spre casa peste o saptamana.
-Si pana la urma cum ai ajuns tu aici?
-Autobuzul a facut pana iar eu incercand sa te sun m-am impiedicat si am cazut de pe un mic deal.
-Pai vezi daca nu te uiti pe unde mergi.
-Ai face bine sa taci...
-Si daca nu tac?
-Oh, lasa ca stiu eu cum te voi face sa taci. Ziceam eu razand un pic malefic.
-Ce pui la cale piticanie?
-Oh...nimic. Doar ca ma intreb cum ar fi daca ti-as spune ca ti-am facut poze fara bluza aia de trening. Se opreste si se intoarce la mine cu o fata gen " te omor".
-Nu ai facut nicio poza.
-De unde sti?
-Pentru ca eram treaz cand te-ai impiedicat. Te-am auzit. 1-0 pentru mine.
-Misca!
-Uite masina... zice el facandu-mi loc sa vad masina parcata pe o alee de langa sosea.
-Pai era si timpul sa o gasim...
Se duce la portbagaj si scoate de acolo niste haine.
-Pe bune? Adica tu stiai ca iti vor trebui haine? Ce na...Andy, ce naiba se intampla?
-Ok...o sa iti spun. Dar macar lasa-ma sa ma schimb in puii mei. Apoi eu intru in masina, trantind usa.
Dupa ce s-a schimbat, am plecat spre scoala. Dar el o luase pe o parte si mai lunga decat cea pe care merg eu dimineata. Presupun ca vrea sa imi explice intamplarea asta.
-Uite...stiu ca pare absurd, dar sunt un lup.
-Da...se vede. Andy, daca nu vrei sa imi spui macar nu mai inventa chestii prostesti.
-KAT... vorbesc serios. Aseara a fost luna plina si m-am transformat in lup. Mai sti cand ti-am spus ca ai mei au murit intr-un accident?
-Da...dar ce legatura are cu asta?
-Ei defapt nu au murit intr-un accident, ci omorati de un alt lup...de Klaus. Spune el, cu o voce intristata.
-Cine e Klaus?
-Eh haide...nu iti mai amintesti? Tu mi-ai zis ca te-a salvat acum cateva zile.
-Ba nu, nu am spus asta? Si de la ce sa fiu salvata? Eu acum cateva zile ori imi faceam temele ori eram la tine...
-Kaaat, spune-mi te rog ca nu ti-ai dat jos colierul.
-Ce colier?... Andy, despre ce tot vorbesti? Ma uitam nedumerita la el apoi el s-a uitat speriat la gatul meu.
-Firar...
-Andy ce naiba tot spui acolo? Cine-i Klaus? Si de la ce sa ma salveze? Ziceam eu nervoasa.
-Sti ce?... ăăm, uita. Cred ca sunt putin ametit.
-Ma rog...deci, sa revenim...imi ziceai ceva de acest om...Klaus care i-a omorat pe parintii tai lupi...
-Chiar daca pare greu de crezut...e adevarat. Chestiile astea supernaturale exista. Parintii mei proveneau dintr-o familie de lupi, deci si eu sunt un lup. La fiecare luna plina ma transform, iar ca sa nu ranesc pe nimeni ma duc in padure.
-Ok...sa zicem ca te cred. Cum dovedesti asa ceva? Din vocea mea se intelegea foarte bine ca eram nedumerita si putin speriata. Adica, nu exista chestii supernaturale.
-Ma gandeam ca vei spune asta... uita-te la asta. Si imi da telefonul lui unde era un filmulet cu el. Era intr-o pivnita legat cu lanturi. Pe filmare se auzea un zgomot de parca spargea cine ceva.Apoi a inceput sa ii apara blanda si sa ii se schimbe ochii. Andy chiar spunea adevarul.

Imaginile nu erau foarte clare pentru ca se afla intr-o pivnita intunecata dar...nici nu mai am cuvinte. Pe cat urmaream videoclipul mai mult, pe atat de multa frica aparea pe fata mea, aproape imi dadeau lacrimile de frica. Nu stiam cum sa reactionez. Asa ca am inchis telefonul si i l-am dat inapoi lui Andy.
-Esti ok?
-Cum na...aiba sa fiu ok dupa ce am aflat de chestia asta? Si ce naiba se auzea pe fundal?
-Ca sa ma transform, fiecare os din corpul meu trebuie sa se rupa pe rand.
-De ce naiba tineai videoclipul asta in telefon? Am inceput sa ridic tonul.
-Pentru ca la un moment dat, tot trebuia sa iti spun. Si pentru ca stiu ca nu m-ai fi crezut am tinut video-ul asta.
-Nu...asa ceva nu se poate intampla. Nu exista chestiile astea. Mi-am trecut mainile prin par si incercam sa nu plang. Atunci Andy a pus frana, mi-a luat mana si mi-a pus-o pe pieptul lui.
-Simti? Simti cum imi bate inima? Doar pentru ca un lucru e greu de crezut asta nu inseamna cu nu exista. Eu exist...sunt in fata ta chiar acum, vorbesc cu tine, respir. Asta inseamna ca exist. Si te inteleg...nici eu nu am crezut asta la inceput. Pana la 10 ani am avut o copilarie perfect normala. Nu stiam nimic de toate chestiile astea. Dar am trait-o pe pielea mea. Inteleg ca iti va lua ceva timp sa te acomodezi cu ideea dar nu vei putea nega asta toata viata.
-Uite...am sa iti pastrez secretul. Dar mai am nevoie de timp. Du-ma te rog acasa. Mi-am tras mana dintr-a lui iar el a continuat sa conduca pana am ajuns acasa.

Cand am dat sa cobor din masina el m-a prins de brat.
-Ai grija de tine. Si ia-ti tot timpul necesar. Eu nu am spus nimic. M-am indreptat direct spre usa de la casa si am intrat in camera mea. Inca eram in stare de soc.

*Dupa 3 zile*

Azi e vineri...m-am gandit destul la ce s-a intamplat. Trebuie sa imi continui viata. Nu pot sa lipsesc atata de la scoala. Adica, stiu ca Andy nu mi-ar face nimic rau. Daca ar fi vrut sa imi faca ceva nu ma lasa sa plec cu secretul lui. Puteam sa ma duc la politie sau sa dau de stire la tot internetul, dar el stie ca nu o sa o fac. El are incredere in mine, ar trebui sa am si eu in el.

Cobor din autobuz si ma indrept spre scoala cu pasi marunti. Nu o sa ii arat ca imi e frica de el pentru ca nu imi e. Ma uit la fiecare om de pe strada si sunt atenta la fiecare detaliu. Totul pare normal...inafara de el. Un blond care sta in fata scolii si se uita atent la mine. Ma opresc din mers si ma uit si eu la el, drept in ochii aia de un albastru fermecator. Imi zambeste iar eu ii raspund inapoi cu un alt zambet. Gata, frica a disparut.

Ce spuneti de marele secret a lui Andy? Mie mi s-a parut o adevarata provocare sa il fac si pe Andy mai special, nu doar pe Klaus.
La media avem o poza cu momentul de la final cand Kat il vede in fata scolii si ii zambeste bla bla bla...mai vedem ce se va intampla in capitolul urmator. Pupici 😘😘😘❤❤