Wicked Games

Tears...

Nu vazusem ce se intampla...dar am auzit cum masina care venea cu viteza spre noi, s-a izbit de un stalp. Eu nu patisem nimic grav...aveam doar o zgarietura la tampla.

-Klaus... ai patit ceva?
-Nu. Sunt bine. Dar tu trebuie sa mergi la spital.
-Nu am nimic.
-Te-ai lovit la tampla. Poate fi grav. Zice el, ridicandu-ma de pe jos in stilul miresei.
-Pune-ma jos. Sunt cat se poate de bine.
-Esti sigura ca te poti tine pe picioare?
-Da...sunt sigura. Apoi el ma pune usor jos, dar nu reusesc sa fac un pas ca ma dezechilibrez si cad, insa Klaus a fost indeajuns de rapid incat sa ma prinda.
-Nu discut. Mergem la spital. Si ma ia din nou in brate, ducandu-ma pana la masina.

-Ai vazut cine era in masina care vena spre noi? L-am intrebat .
-Mnu... a fost prea rapida.
-Apropo...mersi.
-Pentru...?
-Daca nu erai tu, masina aia ma putea lovi.
-Oricine ar fi fost in locul meu, ar fi facut la fel.
-Da...ti-ai riscat viata, pentru mine.
-Nu prea aveam nici o sansa sa mor. El s-a uitat la mine cu un zambet mare pe fata, iar eu m-am uitat la el putin confuza.
-Adica...masina m-ar fi ratat cu vreo 3 metri.

*Klaus P.O.V.*

Era sa ma dau de gol. Chiar daca stiam ca nu era nevoie sa merg cu Kat la spital, imi era frica ca putea fi ceva mai grav. Si nu vroiam sa ajung sa ii dau sangele meu pentru ca ar fi fost prea riscant...chiar daca stiu ca s-ar fi pus pe picioare in doua minute.
Si stiu ca am mintit-o (a nu stiu cata oara), dar nu puteam sa ii spun ca parintii ei au vrut sa dea cu masina peste ea...defapt peste mine dar nu mai conteaza. Am crezut ca dupa atatia ani o sa uite de mine, dar se pare ca nici constrangerea nu mai merge la ei. Acum ca au aflat ca sunt in viata...nu pot sa ii las sa vorbeasca. Kat ma va uri pe veci.

Dupa ce am ajuns la spital, doctorul a consultat-o pe Kat si apoi au dus-o intr-un salon. Trebuia sa mai stea in spital o zi, doar ca sa fie siguri ca nu e nimic grav.

-Ce a zis doctorul? M-a intrebat ea.
-Trebuie sa mai ramai in spital pana maine. A fost o lovitura destul de puternica.
-O sa stai cu mine?
-Bineinteles. Nu te las singura intr-un loc asa de...plictisitor.
-Bine..
-Dormi putin. A fost o zi grea.

Kat a inchis ochii si in cateva minute, deja adormise. Eu stateam pe un scaun, langa patul ei si o tineam de mana. Pana cand am auzit ambulanta si m-am uitat pe geam sa vad cine era in ea. Erau chiar parintii lui Kat. Acum era singura mea sansa sa ii fac sa taca. Era mare agitatie in spital. Cei doi erau in stare foarte grava dupa accident. Am stat in fata salii de operatie pana au iesit insfarsit. Au fost dusi amandoi in aceeasi camera, deci treaba mea avea sa fie mult mai usoara. Nu era nimeni in salonul lor deci nu ar fi avut nici un martor. Am incercat sa ii trezesc, poate cadeam la o intelegere fara sa se lase cu varsare de sange...pacat ca erau inca in coma.
In salonul ala era un scaun...am rupt doua dintre picioarele scaunului si apoi mi-am facut curaj. De data asta nu e atat de usor. De cand ma stiu, nu mi-a fost greu sa omor pe cineva dar daca Kat afla ceva...o sa o pierd de tot. Intr-un fel...mi-ar fi mai usor sa distrug blestemul, stiind ca ea ma uraste. De data asta nu mai dau inapoi. Va trebui sa distrug blestemul o data si pentru totdeauna. Vor mai exista fete pe care le voi iubi. Am facut ce aveam de facut si am iesit din salon ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

M-am intors inapoi la Kat si am stat langa patul ei pana s-a trezit. Arata asa frumos cand doarme. Parca e un ingeras. Nu Klaus...nu ai voie sa te indragostesti de ea.

-Mmm... ofteaza ea adormita. Cat am dormit?
-Vreo... ma uit la telefon sa vad cat e ceasul. ...4 ore.
-Ai stat atat de mult cu mine?
-Eh...am iesit 5 minute sa iau cafea. Ti-am adus si tie. Ma ridic si iau un pahar cu cafea, lapte si 3 lingurite de zahar, asa cum ii place ei. Ea se ridica in sezut si incepe sa soarba din cafea, ca si cand nu ar mai fi gustat asa ceva niciodata.
-Aveam nevoie de asta.. mersi.
-Cu placere.
-Cat mai trebuie sa stau in locul asta?
-Cred ca astazi seara o sa iti dea drumul, daca totul e bine.
-Ar cam trebui sa il sun pe Andy...nu am prea vorbit cu el in ultima vreme.
-Bine... ma duc sa il intreb pe doctor daca e totul bine.
-Mersi. Zicea ea in timp ce ma indrept spre usa.