Revenirea || H.S

~Capitolul 1~

-Întâlnire neprevăzută.-

-Și de cât timp ziceai că ești și tu în toată... chestia asta? am întrebat-o pe Jessica în timp ce sorbeam din cana cu ceai.

M-a privit o secundă confuză, ca mai apoi seriozitatea s-o cuprindă de-a-ntregul.

-De cinci ani. De când am aflat... cine mi-a omorât fratele. a spus cu o urmă de regret.

Aș fi vrut ca în acest moment să nu-mi fi uitat cunoștința, mai exact toată viața, inclusiv pe ea, cum era înainte. Pentru că acum s-a schimbat. Vorbesc aici de cei doi ani în care nu am făcut altceva decât să mă antrenez, alte persoane să-mi spună viața mea de dinainte și minte mea să se rezume doar la un plan, un plan de răzbunare.

-Stai liniștită, o să regrete ce au făcut. Promit. i-am spus zâmbind încurajator.

A aprobat ușor, înainte să vină și să mă ia în brațe.

-Îmi era dor de tine... pe atunci. mi-a șoptit gâtuit.

Din ce mi-a spus ea, în ultimele săptămâni înainte să intru în spital din cauza accidentului, atât ea cât și Dustin, iubitul ei, fuseseră plecați în LA. Urmaseră un traseu pentru a-l găsii pe cel care i-a omorât fratele. Care s-a dovedit a fi fals. Cineva le-a pus câteva piedici care i-a încurcat foarte mult, așa că, imediat ce au aflat că am intrat în spital, s-au întors pentru mine. Iar pentru asta o să le mulțumesc toată viața. Fără ei nu puteam să-mi revin, să mă antrenez, dar cel mai important, nu puteam să-mi schimb identitatea. Acea Kimberley... pentru mulți este moartă. La propriu. Practic, eu sunt moartă de doi ani, la doi metrii sub pământ.

-Este în regulă. Acum sunt aici, tu ești aici, iar asta e tot ce contează. i-am spus aplicând un pupic pe fruntea ei înainte să mă desprind din brațele ei. -Eu acum cred că o să merg la culcare. Pur și simplu îmi cad ochii din cap. i-am spus făcând-o să chicotească.

-Ok. Eu îl aștept pe Dustin. Ar cam trebuii să sosească, după care mergem și noi să dormim, e destul de târziu. a spus zâmbind.

-Chiar e. am spus încruntată, uitându-mă la ceasul de la telefon care arăta 01:20. -Nici nu știu cum a trecut atât de repede timpul. am spus oftând.

-Trece repede în general. La fel cum au trecut și acești doi ani. a spus gânditoare Jess.

-Da... Asta este, trebuie să acționăm cât mai repede. Am nevoie de ceva acțiune. i-am spus răzând amândouă.

-Ai dreptate. Și eu am, dar Raven, nu putem să riscăm și știi asta. mi-a spus serioasă.

-Mda. Eu merg. Somn ușor și salută-l pe Dus când apare. i-am spus făcându-i cu ochiul știind că urăște când îl 'alint' pe Dustin.

-Noapte bună. mi-a spus supărată.

Am chicotit, după care am urcat scările deja imaginându-mă cu capul pe pernă.

-La revedere. i-am spus vânzătoarei ieșind din magazin.

-Pa, scumpo! mi-a spus bătrâna.

Azi dimineață am realizat că am rămas fără cafea, ceai și cereale, iar cum nici Jess nici Dus nu-s acasă, am decis că ar fi vremea să merg și să cumpăr alimentele lipsă, care erau mult mai multe.

Afară este destul de frig, mă mir cum nu plouă, având în vedere că suntem în octombrie. Ori asta, ori eu sunt prea dezbrăcată. Și așa, balanța se înclina mai mult la cea de-a doua variantă, eu fiind îmbrăcată cu o amărâtă pereche de blugi tăiați și un hanorac nu prea gros. Dacă era Jess acasă, cred că aveam pe mine nu mai puțin de cinci straturi de haine. Deci mai bine îngheț.

Deodată, m-am izbit puternic de un stâlp, cu toate că nu-mi aduc aminte să fi fost unul în mijlocul trotuarului.

Plasele mele au căzut pe jos, alimentele împrăștiându-se peste tot.

-Fir-ar! am spus uitându-mă la granulele de ceai care s-au împrăștiat peste tot.

-Oh, scuze. Nu te-am observat.

Înainte să procesez cuvintele adresate de cineva, mi-am ridicat privirea spre el. O senzație de dejä-vu mi-a apărut, făcându-mi inima să pulseze cu putere. Nu știam exact din ce cauză, nu ar fi trebuit să se întâmple asta.

În fața mea stătea Harry, crețul cu acei ochi verzi intenși de la spital când, în urmă cu doi ani, mi-a dat acel plic negru care până și acum l-am păstrat, neintenționat.

-Ce cauți aici? l-am întrebat socată dar și nervoasă.

-Poftim? m-a întrebat confuz.

Uitându-mă atent la el, mai multe schimbări mi-au sărit în ochi. Părul îl avea prins în coadă, lăsând cearcănele, oboseala și trăsăturile mult mai schimbate la vedere. Era îmbrăcat în negru, de parcă purta doliu, iar atitudinea nepăsătoare și rece îl făceau greu de trecut cu vederea. Arată bine, clar, însă pare mult mai... întunecat.

De-abia după câteva secunde mi-am dat seama ce întrebare i-am pus, trăgându-mi o palmă mintală.

-Nimic, nimic. Poți merge mai departe, iar altă dată uite-te pe unde mergi! i-am spus arțăgoasă, lăsând șocul doar pentru mine.

Tot ce speram era să nu mă recunoască, adică era imposibil, aspectul meu cât și comportamentul, după spusele blondei, s-au schimbat drastic. M-a privit încă confuz, și ușor ciudat înainte să ridice din umeri și să mergă înainte de parcă nimic nu s-a întâmplat.

L-am urmărit cu privirea. Simțeam ceva în interiorul meu cum s-a spart, s-a făcut mii de bucățele și au rămas așa. Fluturașii din stomac erau încă prezenți, aproape făcându-mă să-mi duc mâna la stomac. Mersul lui ușor legănat dintr-o parte în alta, iar el ținând mâinile în buzunarele blugilor în timp ce se îndepărta tot mai mult de mine m-a făcut pe moment să suspin.

Nu credeam că revederea cu el îmi va provoca o așa senzație străină, știam încă de când am citit bilețelul că, înainte să-mi pierd cunoștința și toate amintirile mele, băiatul ăsta fusese ceva important pentru mine. Am întrebat-o pe Jessica despre el, dar a spus că nu știe mare lucru, ori asta, ori m-a mințit.

În orice caz, neliniștea a pus stăpânire pe mine. Parcă era în Londra, nicidecum în Seattle. Iar dacă el este aici... oare a venit împreună cu ei? Dacă da, se pare că planul despre care vorbeam aseară cu Jess va intra în aplicare cât mai curând. Iar acum că l-am revăzut, atât de schimbat, sper doar că nu mă va afecta. Eu sunt altcineva, iar orice fel de sentimente romantice s-au risipit odată cu memoria mea.

Și totuși... nu aș paria pe asta.