Revenirea || H.S

~Capitolul 4~

-Imagini-

Am înaintat nervoasă spre cele 7 mașini, cu toate că nimeni nu era în preajma lor, dar știam, știam că erau supravegheate îndeaproape, așa că, odată ajunsă, m-am așezat pe capota primei mașini. Am inspirat, după care am dat dintr-o suflare puternică tot aerul afară de parcă așa mă linișteam. Dar nu, nu aveam cum să mă liniștesc când gândul la un creț cu ochii ca jadul îmi umbla râzând prin minte. Cu atât mai mult, când mă gândeam că este aici. Atât de aproape și totuși departe.

Nu după mult timp, doi tipi misterioși se apropiau rapid de mine, ochii fiindu-le ațintiți spre mine. Ambii îmbrăcați în negru, dacă nu mă înșel cu același model de tricouri simple negre și pantaloni de trening de aceeași culoare. Dar ce m-a făcut să-mi pun un semn de întrebare erau privirile celor doi. Atât de... dure și periculoase!

M-am încruntat spre ei. Cu un semn din mână, i-am chemat pe prietenii mei care aveau aceleași priviri ca cei doi, însă îndreptate spre ei. Imediat, i-am văzut cum se îndreptau spre mine, înainte ca necunoscuții să se poziționeze în fața mea. Cu mâinile încrucișate la piept, picioarele despărțite și serioși unul din ei a început să-mi vorbească.

-Cine ești? m-a întrebat, vocea lui răsunând puternic în timpanele mele astfel încât m-a făcut să îmi încrețesc nasul.

-Mda, bună și ție. i-am spus zâmbind ironic. -Știi... îmi cam strici priveliștea. i-am spus făcându-i semn cu mâna să se dea din calea privirii mele.

La gestul meu, acesta mi-a înhățat mâna de încheietură, atrăgându-mi de data aceasta atenția. Mi-am întors lent capul spre el, clipind încet. Devenisem serioasă, și asta nu era bine pentru el.

-Copilă, cred că nici unul din noi nu are chef de glume de doi bani, așa că ai face bine și te-ai căra frumos de aici până nu dai cu adevărat de probleme.

Amenințarea lui m-a făcut brusc să râd. Un râs din acela amar și plin de dezgust față de cuvintele folosite de el. Strânsoarea lui s-a mărit, făcându-mi râsul să piară la fel de repede cum venise. La o privire în lături, i-am observat pe doi băieți din gașcă împreună cu Don care încercau să-l oprească pe Dylan din a face ceva necugetat. Dar mi-am întors din nou privirea furioasă spre posesorul durerii mele.

-Dă-mi drumul. i-am mârâit, suflându-i cuvintele în față.

-Doar dacă te duci naibii de aici. a venit răspunsul lui amenințător.

-Să te ia dracu! i-am urlat înainte să cobor rapid de pe capota bijuteriei apucându-i brațul cu care mă ținea și ducându-l la spatele lui în timp ce s-a întors forțat de împrejurări.

I-am auzit gemutul de durere când îi forțam mâna să urce tot mai sus pe spatele său, însă nu mi-a păsat. Eram atât de pornită încât nu mai știam ce fac, și asta tot din cauza lui. În jurul meu se auzeau și alte zgomote, semn că Dylan voia să-și exteriorizeze frustrările din ultimul timp pe cineva. Și totuși, eu aveam altă treabă de rezolvat.

-Ai spus ceva legat de niște adevărate probleme, la ce te-ai referit mai exact? l-am întrebat la urechea lui, ducându-i brațul mai sus.

-Chiar... vrei să aflii? m-a întrebat printre suspine, cu o aroganță majoră în voce.

-Cred că știi deja asta. i-am spus frustrată.

-Ei bine... se pare că o să aflii chiar acum. a spus obraznic, simțindu-i rânjetul pe față.

Am privit în față, înainte ca respirația să mi se oprească în plămâni.

Nu credeam că el va avea impactul acela puternic asupra mea, nu voiam să cred, și totuși s-a întâmplat.

Imagini cu el în diferite ipostaze mi-au apărut ca o avalanșă în cap, provocându-mi astfel o amețeală cumplită care m-a făcut să nu-mi mai simt picioarele. Întunericul m-a cuprins, împreună cu strigătele de disperare ale lui Dylan și a celor din jur.

Mi... mi-am amintit. Totul.

-Sunt bine, la naiba că sunt bine! am urlat nervoasă la doctorul care tocmai s-a oprit din a mă contrazice. -Dacă vrei să-mi dai dracu' fișa de externare odată, mi-o dai chiar acum, dacă nu, eu tot plec din locul ăsta nenorocit cu sau fără fișă! l-am amenințat în timp ce am înșfăcat geaca din mâna lui Jess.

-Vi... vi-o aduc acum. a spus speriat doctorul, ieșind într-o secundă din salon.

-Jur că nu mai vreau spitale în viața mea! Nici să intru, nici să văd, nicicum! am mârâit trecându-mi mâna prin păr.

-Hai că nu-i chiar așa rău... a spus amuzată blonda.

I-am dat o privire urâtă, că mai apoi doctorul să intre din nou în salon cu fișa dorită. Am luat fișa smulgând-o din mâna lui, plecând fără să-i mai adresez vreun cuvânt. Pe hol se părea că devenisem deja vedetă, cel mai probabil datorită strigătelor de mai devreme, dar nu-mi păsa. Aveam nevoie să ies odată de aici, aveam nevoie să fiu singură, simțeam nevoia nebună să mă descarc, urlând sau plângând, chiar nu conta, dar aveam nevoie disperată de asta.

Am început să alerg, ștergâdu-mi lacrimile care se adunaseră în ochi, în ciuda strigătelor Jessicăi care se auzeau tot mai îndepărtate. Deschizând ușile mari ale spitalului, am înaintat cu pași repezi spre trotuar.

Imagini cu propria-mi viață apăreau neîncetat în mintea mea. Scene. Amintiri. Chpuri. Cuvinte. Sânge... El. Ei.