Revenirea || H.S

~Capitolul 8~

-Justificări-

După ce am ieșit din apartamentul lui Harry, m-a condus la mașina lui deschizându-mi galant portiera ceea ce m-a făcut să mă încrunt ușor amuzată la el.

-Gentelman, de apreciat. i-am spus făcându-i cu ochiul, pe el făcându-l să râdă în timp ce am urcat în bolidul lui.

S-a urcat și el, privindu-mă pentru o secundă înainte să trântească portiera și să demareze în trombă. Eu în schimb, m-am mulțumit să nu zic nimic și să-mi găsesc de lucru pe telefon. Și oh, cât mi-am găsit! Aveam câteva zeci de apeluri, de la Don, Jessica, Dylan și chiar Dustin, în jur de douăzeci de mesaje și câteva mesaje vocale. Mi-am înghițit nodul din gât, simțindu-mă ușor vinovată. Cu toate că Harry mi-a spus că a vorbit cu Jessica, făcându-mă în acel moment să mă dau cu capul de toți pereții, mă simt nevoită să-i dau un amărât de mesaj, știind că mai mult ca sigur se plimbă ca un leu în cușcă în așteptarea unei explicații bune. Imediat după ce i-am scris într-un mesaj că sunt bine și că voi ajunge cât de curând acasă, neștiind cât timp vom face deoarece nu cunosc această parte a orașului, mi-am blocat telefonul trecându-mi agitată mâna prin păr.

Nu aveam starea pentru o discuție amănunțită cu Harry, oricum deja eram mult prea încurcată și depășită de toată situația în care eram. Fără doar și poate Harry și-a dat seama cine sunt, încercând acum probabil să-și dea seama și de ce am făcut ce am făcut și multe altele. Poate ar trebuii să regret că el a aflat, dar miraculos, nu o fac. Din contră, știind că el este aici și acum lângă mine, îmi dă o stare de siguranță pe care n-am mai avut-o de... mult timp. Iar faptul că a reacționat total opus față de cum mă așteptam, mi-a făcut inima să bată mult mai tare.

Avem multe, chiar foarte multe de vorbit, însă nu cred că este momentul.

Mașina care s-a oprit brusc m-a tras din gândurile mele, făcându-mă să mă uit curioasă unde ne aflam. Un câmp, cu câțiva copaci ici-colo, despărțit de șoseaua pe care ne aflam m-a făcut să mă uit încruntată spre Harry.

-De ce ai oprit? l-am întrebat, atrăgându-i atenția.

M-a privit cu o ironie în ochi, dar totuși blând.

-Doar nu credeai că ai scăpat de explicațiile pe care îmi ești datoare să mi le dai, nu, iubito, nu ai scăpat. a zis serios, ieșind afară din mașină nu înainte să-mi facă semn că mă așteaptă.

Am înghițit în sec privindu-l cum închide portiera, iar cu cealaltă mână își pregătește pachetul din care și-a scos imediat o țigară. Dacă am fi fost în altă situație, poate aș fi râs sau l-aș fi dat dracu', dar cum nu suntem în altă nenorocită de situație, am coborât și eu din mașină pregătindu-mă pentru ce sunt datoare să-i zic, și într-un fel, să mă scuz.

Fără să zic nimic, m-am urcat pe capota mașinii sub privirea rece a lui Harry. Și am revenit la masca permanentă. Mi-am dat ochii peste cap la acest gând, privindu-l la rândul meu pe creț.

-Ce vrei să afli? l-am întrebat relaxată, sau cel puțin încercam să par.

Trăgând cu poftă din țigară, ochii verzi ai lui Harry parcă încercau să mă atenționeze în ce mama naibii m-am băgat, dar am ignorat, știind deja. La dracu'! Deși nu voiam să recunosc, pe interior eram al dracului de agitată. Faptul că aveam să-i povestesc absolut tot ce am făcut în acești doi ani, de la așa zisa mea moarte până acum, mă speria și pe mine.