Revenirea || H.S

~Capitolul 5~

-Harry-

M-am oprit din alergat în momentul când nu știam unde mă aflu. Mă rătăcisem, îmi dădusem seama de asta, dar nu mă interesa cât de puțin. Voiam să fiu singură, chiar dacă asta însemna oriunde, și în situația asta mă aflam. Lacrimile au încetat să mai curgă odată cu cât imaginile începeau să dispară, lăsându-mă cu mii de gânduri.

-Sunt morți...

- Te iubesc...

-Tu ești aerul meu...

-El e tatăl tău...

-Austin!

Scene cu viața mea asemenea unui film de proastă calitate se derulau, făcându-mi capul să bubuie. Erau prea multe, prea multe amintiri ca să pot să le rezist. Pur și simplu trecutul m-a lovit din plin, durerea cât și singurătatea făcându-și culcuș înăuntrul meu. Eram cu adevărat depășită, parcă dorindu-mi din nou să am amnezie, să nu-mi știu propriul trecut.

Mama mea de suflet, cea care s-a străduit să-mi facă un viitor în ciuda faptului că practic eu eram o intrusă, o amărâtă de orfană pe care totuși mă trata ca pe propriul copil... sora ei, singura care mi-a mai rămas.. au murit. Iar eu? Eu am rămas singură, coșmarurile fiind singurele care îmi aminteau că avusesem persoane care mă iubeau... ca pe o familie.

Fusesem toată viața o persoană care fusese necondiționat rănită, și care la rândul meu răneam fără să-mi pese. Și cel mai rău era că doar acum îmi dădusem seama de asta.

Fără să-mi dau seama, picioarele mele au cedat, trupul meu căzând pe asfaltul ud și rece. Ignorând durerea provocată de cădere, m-am rezemat cu spatele de peretele blocului unde mă aflam. Mi-am trântit capul de acesta, provocându-mi o cerere cumplită de care nu-mi păsa totuși. Lacrimile au început să curgă din nou, odată cu picăturile reci de ploaie care au început ușor să cadă. Se pare că mai avem lacrimi.

Nu m-am gândit niciodată în toți acești ani de zile că, în momentul când îmi voi reaminti abolut totul, va avea un impact atât de dureros aspura mea. Deși știam, la naiba de câte ori o pusesem pe Jessica să-mi povestească despre viața mea, fiind singura care putea face asta. Și atunci de ce dracu' durea așa de tare?!

Mi-am închis ochii, lăsând lacrimile să curgă pe obrajii mei reci.

Poate că... așa trebuia să fie. Să nu am parte de fericire decât scurt timp. Să învăț să mă descurc singură. Să ajung să fac orice pentru răzbunare. Poate așa a fost să fie...

Mă resemnam cu aceste gânduri. Trebuie doar să fiu tare. Să înghit în sec când îmi amintesc și să trec peste. Atât de ușor, nu?

Motorul zgomotos al unei mașini mi-a atras atenția, deschizându-mi larg ochii la vederea acelei mașini.

Spune-mi dracu' că asta e o glumă a naibii proastă!

Mașina lui blestemată a oprit în fața mea, imediat auzind portiera trântindu-se. Ochii lui de un verde aprins acum erau de o culaore întunecată, privindu-mă furios. S-a oprit în fața mea cu mâinile încrucișate la piept, cu un aer intimidant.

-Ridică-te. mi-a ordonat serios.

L-am privit plictisită, uitând de lacrimile uscate de pe fața mea. Îl priveam. Și îl priveam. Imaginile cu el se derulau ca un video în mintea mea. Prima oară când l-am întâlnit pe hol. Primul sărut. Primul te iubesc. Și ultima privire înainte să plece cu inima mea. El. El fusese prima mea iubire, cât și ultima. Cu toate că negam, Harry făcea parte din trecutul meu, el fiind acea pată de culoare în viața mea întunecată. Și totuși, nu-mi venea să cred că el nu mă recunoaște. Știam asta, Harry nu m-a recunoscut și nici nu cred că o va face, dar... speranța ca el să-și dea seama cine sunt era puternică.

Privindu-l mai atentă, puteam vedea diferențele cât și schimbările de acum doi ani. Cu siguranță s-a schimbat, s-a maturizat, însă ceea ce văd nu mă încântă deloc. În ciuda maturizării lui, acea sclipire din ochii lui dispăruse, acea fericire nejustificată când îl priveam nu mai era acolo unde trebuia să fie, în loc de aceste aspecte pe care mi le aminteam acum ca lumina zilei erau doar doi ochi goi, smaraldele lui de odinioară fiind înlocuite de un verde șters, rece. El era rece.

Și atunci mi-am dat seama că, îl pierdusem pe Harry. Chiar dacă poate nu îl avusesem niciodată, acest bărbat din fața mea era o cu totul altă persoană față de cea pe care o știam.

Distrusesem încă o persoană din viața mea.

*Când ești rănit de cei care-i iubești,
La rândul tău rănești.*

L-am privit pe creț cu tristețe. Nu mai puteam face nimic...

-Îmi pare rău... am șoptit înainte să-mi închid ochii, lăsându-mă purtată de întunericul pe care îl credeam... acasă.