Cartierul crimei...(+18)

30

Ma uit la idiotul ce mi-a stricat azi ziua si nu pot decât sa imi doresc sa dispar ca prin minune.
-Ia uite ce aduce vântul, spune el râzând.
Imi dau ochii peste cap, apoi dau sa plec. Chiar nu e momentul potrivit. De fapt, niciodată nu e momentul potrivit pentru dobitocul asta.
-Scuza-ma, dar chiar trebuie sa plec, zic sec, dar imi simt mâna prinsă de a lui. Are palma calda, in comparație cu sloiul de gheata ce imi acoperă mie palma.
-Ce ai zice sa mergem sa bem ceva? Întreaba el, zâmbindu-mi. Ma strâmb apoi zic :
-Mai bine mor. Imi trag mâna din strânsoare sa, apoi fac câțiva pași grăbiți pana sunt întrerupta .
-Atunci pizza?
-Ce vrei, de fapt, Cross? Întreb eu enervată.
-Nu-mi spune Cross. Zi-mi Sebastian. Seb, pentru prieteni.
-Atunci clar o sa evit prescurtarea aia.
-De ce esti asa o scorpie?
-Sa iti amintesc ca m-ai făcut curva de prima data cand te-am vazut? Zic eu, aproape lovindu-l.
-Oh... Scuze pentru asta. Mai am si eu scăpări. Poate merit a doua șansa. Nu crezi? Zice el, arătându-si dinții albi.
-Vezi sa nu.
-Serios acum, scumpo, sa mergem la mine si sa comandam o pizza, insista el, acum devenind serios. Il privesc cruciș si incerc sa fiu calma.
-Da-te odată din calea mea si lasa-ma in pace! Si sa nu mai îndrăznești sa imi mai spui vreodată asa! Desi incerc sa ramân calma, pana la sfârșitul propoziției tonul meu e din ce in ce mai ridicat.
-Curvă... Murmura, apoi da sa plece de lângă mine, iar eu oftez usurata ca pot pleca. Fac un pas, dar se întoarce si ma prinde de mâna.
-Dar sa stii ca eu nu accept un refuz si ca o sa o pățești pentru asta, scumpo. Pune accent pe forma de adresare pe care a ales-o si ma lasa in cele din urma in pace.

...

Stau întinsă in pat si ma uit pe tavan încercând să mă adun și să merg la școală. Nu aș vrea să mă mai întorc acolo. Nu vreau să mai dau ochii cu nimeni cunoscut sau, mă rog, parțial în cazul lui Cross. "Seb". Pff... Și prescurtarea numelui sau e idioată. Trag aer in piept si mă ridic din pat, pregătită de cele doua ore de matematică, de engleză și cea de sport. Nu e un orar prea încărcat, dar nu pot sa zic ca e unul prea bun. Urăsc matematica. Iar sportul? Oh, Doamne, e un chin!

Intru in scoala si ma îndrept grabita spre clasa mea, cu cartea de mate in mâna si caietul. Ma așez in ultima banca si observ ca nu e prea populata clasa. Ma uit la ceas si vad ca mai sunt exact...da, tocmai s-a sunat. In clasa năvălesc mai multi elevi, scumpii mei colegi indiferenti si plicticoși. Intra si profesorul in clasa, iar ora începe. O ora întreaga. 60 de minute. Mate. Oh, Doamne...
Cross nu si-a făcut apariția la ora, ceea ce nu face decât sa ma bucure. De fapt, nimic nu ma mai bucura. Fericirea e o prostie. Cine poate spune sigur ca e fericit? Sigur, fiecare rade si zâmbește din cand in cand sau mai stiu eu ce, dar nimeni nu poate garanta ca fericirea e permanenta. Doar te amăgești sa crezi ca ai fost, esti sau vei fi vreodată fericit. Fericirea nu exista. Am vazut-o pe pielea mea. Nu m-am putut bucura de propria viața, de iubire. De Adam. Încep sa cred ca nici iubirea nu e prea reala... Sau, poate, sunt eu o ghinionista.

Plec de la scoala si ma îndrept spre casa. Mut rucsacul pe umărul stâng si clipesc de câteva ori cand soarele imi supărâ privirea.
-Vrei sa te conduc acasa, păpușă? Cross imi apare in câmpul vizual, zâmbind.
-Nici intr-un milion de ani, răspund sec, fără sa ma opresc din mers. Își potrivește pasul cu al meu si spune :
-Oricum nu puteam, deci, imi pare rau ca te dezamăgesc. Ii arunc o privire seaca.
-Atunci de ce te mai ții după mine?
-Un prieten e in trecere prin oraș si eu trebuie sa il ajut la câteva chestii, dar chiar imi doresc sa il las sa aștepte, asa ca, pierd vremea cu tine putin. Vreau sa ma fac așteptat. Apoi rade la planul sau. Ridic o sprânceană si întreb din curiozitate :
-Serios? De unde vine?
-Los Angeles, raspunde.
-Zau? De acolo vin eu. Am stat ceva timp acolo, spun.
-Hm, prietenul meu a stat intr-o scoala de corecție pana acum. Il cheamă Adam. Sigur nu il Cunoști. Spune, iar eu ramân înmărmurită.