Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 22 - Chiar tu eşti?

Caleb fusese aruncat prin geamul înalt al ferestrei, ajungând în gradina uriaşă de lângă casa impunătoare, lovindu-se în mod repetat de copacii din jur, rupând cel puţin patru în încercarea lui de a opri efectul aruncării puternice a Regelui.

Acesta din urmă apăruse în mijlocul sticlei sparte, uitându-se după Caleb, căutându-l cu privirea. Faţa acestuia era total transformată, ochii mici şi albaştri fiind acum mari şi negri, fruntea îi era încruntată, cutele fărămiţând-o în mii de bucăţele, nasul îi era încreţit, iar buzele subţiri dezveleau zeci de dinţi albi şi tăioşi, caninii ieşindu-i în evidenţă şi de la distanţa considerabilă la care era Caleb. Mâinile Regelui tremurau înnebunitor de repede, stăpânindu-se cu greu să nu explodeze.

“Copil nesăbuit ce eşti!” urlase furios Regele, înaintând încet spre locul unde aştepta Caleb. “Chiar crezi că, dacă te pui cu mine, vei mai scăpa viu?” îi aruncase o privire de foc, apropiindu-se din ce în ce mai mult de el.

Caleb îl aştepta lângă ultimul copac de care se izbise, uitându-se la Rege cu indiferenţă. Tot ce-şi mai dorea pe lumea asta era să îl termine pe cel care a plănuit moartea iubirii lui, ori să moară încercând.

Ceilalţi au ieşit sfioşi din încăperea morţii, uitându-se curioşi şi neputincioşi la lupta celor doi, ei fiind obligaţi să stea pe tuşă. Pearl rămase în încăpere, lângă Ella şi trupul neînsufleţit al lui Angel; Barath o ţinea la piept pe micuţa Marie, urmărind evenimentele din grădină, iar Yamashi îl ţinea în braţe pe băiatul blond care făcuse cel mai mare rău din întreaga lui viaţă, fără ca măcar să conştientizeze.

Caleb se uită în ochii negrii ca două stele moarte ai Regelui, care continua să înainteze, îngânând: “Te-ai ramolit, moşule. Auzisem multe zvonuri despre puterile tale, dar văd că anii care au trecut, fără pic de antrenament, te-au făcut mai puţin periculos.” Un zâmbet şmecher, dar şters, apăruse pe chipul suferind al lui Caleb, bucurându-se de rezultatul replicii lui. Acum Regele era furios la culme, calmul ce se aşternuse pe chipul său îmbătrânit dispărând instantaneu, punându-se în poziţie de atac şi avântându-se spre cel care-l denigrase.

Caleb se lansă şi el asupra moşului, o luptă cruntă începând.

Pumni se aruncau în stânga şi-n dreapta, sânge cărămiziu curgând din buzele amândurora. O mână se auzise rupându-se, sunetul bolnăvicios al oaselor rupte răsunând în liniştea asurzitoare, urletul plin de durere neîntârziind. Un ţipăt speriat se auzise din pieptul lui Marie, care începuse să tremure când văzuse unghiul ciudat la care atârna mâna lui Caleb. În grabă, Barath a plecat cu ea de acolo.

Un alt pumn era aruncat în aer, auzindu-se cum se izbise de falca Regelui, acesta mârâind nervos. Un trup tânăr zbură printre copaci, izbindu-se de trunchiurile acestora şi rupându-i din pământ. Caleb apucase iute unul dintre copacii căzuţi şi îl lovise pe Rege, ce încercase să se arunce asupra lui, acesta aterizând în acoperişul de sticlă din sala cea mare în care făcuseră ei cunoştinţă prima oară. Un ţipăt violent provenise de acolo, un fulger apărând prin mulţimea mirată.

Iarăşi erau cei doi unul în faţa celuilalt, Regele arătând mai turbat decât fusese vreodată. Răsufla nestăpânit fum pe nări, ochii negri arzând de furie. Trupul îi tremura nervos, făcându-l să pară că îi era frică.

“Ce-ai moşule? Te-a luat tremuratul?” zâmbise încrezut Caleb, deşi în interior era sfâşiat de durere şi mâhnire – căci mâna aceea durea ca naiba, iar imagini cu Angel lipsită de suflare îi răsăreau prin minte – , întârâtându-l din ce în ce mai mult pe Rege. “Da’ te-ai ramolit, nu glumă!” exclamase acesta, făcând o faţă de dezgust, încercând, în acelaşi timp, să-şi aducă mâna la o poziţie mai normală.