Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 10 - Un coşmar şi-o farsă

Angel era într-un loc necunoscut. Era o pădure, pentru că tot ce o înconjura era de o culoare verde ca smaraldul. Nu putea vedea nimic în jur decât copaci. Iar printre aceştia se vedeau numai arbuşti şi puieţi şi ferigi şi crengi ale copacilor mai mici, atât de mult verde, încât începeau să o doară ochii.

A început să se plimbe. Avea un sentiment de nelinişte... Ceva îi spunea că trebuia să fugă cât mai repede, să meargă tot înainte şi să nu se mai uite înapoi.

În timp ce mergea, după câteva minute mai târziu - ce păreau a fi ore - i se părea că, încet, copacii şi toată verdeaţa aceea bogată luau forme ciudate. Păreau că se transformau, puţin câte puţin, din ceva frumos, în ceva monstruos. Parcă era într-un film horror, în care pădurea prindea viaţa şi se schimba în monştrii.

A simţit cum o trecea un fior. Avea mereu sentimentul că ceva era în spatele ei, că ceva o urmărea... ceva rău.

Copacii, care deja arătau mai mult cu nişte oameni bătrâni de sute de ani, cu feţele zbârcite şi foarte urâte, păreau că îşi mişcau crengile ca pe nişte mâini, ca pe nişte degete, precum zombii, încercând să o atingă sau poate să o prindă. Însă ea nu a aşteptat să vadă ce voiau ei. A început să alerge cât de repede putea, iar inima ei voia parcă să-i iasă din piept, atât de tare îi bătea. Îi era frică, foarte frică, dar ştia că trebuia să înainteze, avea un sentiment că de asta depindea viaţa ei.

Cu cât avansa, cu atât mai mult i se părea că vedea un fel de pasaj în faţa ei. Şi cu cât alerga mai departe, cu atât acel culoar era mai clar şi se putea vedea în capăt o deschizatură pe unde intra lumina orbitoare a Soarelui.

Încet - cel puţin aşa i se părea ei - s-a apropiat de lumină.

Când era atât de aproape de ea încât putea să o simtă pe pielea ei rece, s-a simţit trasă de ceva înapoi. Ea nu voia să se întoarcă în pădure, aceasta o speria. Aşa că a început să ţipe şi să se zbată, însă ceea ce o ţinea pe ea nu era impresionat de ţipetele ei, ci continua să o tragă spre întuneric cu mai multă putere.

Nici ea nu a vrut să renunţe, aşa că a încercat să înfrunte acel ceva. În momentul în care şi-a întors faţa spre el, a început să ţipe cu o disperare nemărginită.

Acel el era de fapt o ea, o babă hodorogită şi atât de hidoasă că nici nu ziceai că era om. Avea o faţă bătrână, cu riduri atât de adânci de spuneai că îi ajungeau până la os, cu ochi sticloşi şi negri ca două stele moarte, cu un nas foarte cârn, mare şi plin de bube oribile, nişte buze exagerat de vinete şi nişte dinţi atât de mulţi şi de ascuţiţi ca ai unui rechin.

Angel începuse un alt val de ţipete. Încercase să se elibereze, dar nu putea, strânsoarea era prea puternică.

Luminiţa de la capătul tunelului se îndepărta, iar ea ţipa în disperare. Nu voia să se îndepărteze de lumină. Simţea că astfel se va îndepărta şi de acea speranţa mică din suflet, speranţa scăpării în viaţă de acolo.

“Angel?”

O mână îi atinse umărul.

Angel s-a ridicat brusc în şezut, s-a retras mai în spate, mai în perete, luându-şi pătura în braţe şi începuse să ţipe cât de tare o ţineau plămânii.

“Angel, draga mea, eşti bine?”, o scutura mătuşa ei de ambii umeri.

Când a deschis ochii, îi avea înlăcrimaţi. Era toată transpirată şi tremura. Abia putea respira, gâfâind puternic, iar inima îi gonea cu 300 km/h. Se speriase îngrozitor de acea babă cotoroanţă.

“Ella!”, îi sări în gât, îmbrăţisând-o, strigând foarte speriată, dar şi fericită în acelaşi timp.

Se simţea mult mai bine ştiind că a fost doar un vis, doar imaginaţia ei, jucându-i feste neplăcute şi nesărate.