Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 11 - Fă-ţi bagajele şi pleacă

“Următorii elevi sunt chemaţi la direcţiune:...”, se auzise vocea secretarei în difuzoare: “Bennilli, White, Tillwood, Brent, Santos, Dyniah, Clepman şi Gardy.”

Angel se uită la fete şi le întrebă din priviri dacă ştiau ceva de asta, însă şi ele erau la fel de surprinse ca şi ea. Profesorul le învoise şi plecase spre cabinetul directorului.

În faţa uşii acestuia erau şi ceilalţi cinci elevi, Vidya având un zâmbet ciudat de mare pe buze, un zâmbet de atotcunoaştere.

Caleb a bătut uşor în uşă şi au intrat toţi odată în birou, îmbulzindu-se.

“Bine aţi venit. Luaţi loc!”, spuse directorul în timp ce vorbea la telefon, arătând cu mâna liberă spre scaunele şi canapeaua din birou.

Încaperea era ca oricare alta, având un birou mare în centru, de culoarea cojii de nucă, pe care erau împrăştiate tot felul de hârţoage, pixuri şi calculatorul de buzunar. Un leptop Apple, gri, cu un ecran de 17 inch, era pus într-un colţ şi multe dosare erau aruncate într-un alt colţ. Canapeaua era din imitaţie de piele, fiind de o culoare asemănătoare cu biroul, ocupând partea din dreapta uşii, iar cele patru scaune erau din lemn închis la culoare, două fiind puse în faţa biroului, celelalte două fiind în dreapta şi stânga canapelei.

Fiecare luase loc pe unde apucase şi au aşteptat ca directorul să termine de vorbit.

Angel era curioasă să afle de ce erau chemaţi, pentru că nu făcuse nicio năzbâtie, nimic rău.

După ce directorul a terminat conversaţia, s-a adresat elevilor: “Tocmai am vorbit cu directorul liceului E. S. Wolf, din oraşul Wolverine, Washington, şi mi-a spus că aveţi fiecare câte o bursă, pentru un semestru, ca să învăţaţi acolo. Vreau să spun că sunt mândru de voi. Mai ales de voi, copii...”, zâmbise directorul arătându-i pe cei cinci, “... pentru că, deşi sunteţi noi, se pare că sunteţi buni. Altfel nu v-ar căuta cu atâta înverşunare directorul acestui liceu.”, spuse acesta cu un surâs mare pe buze. Era mândru că plecau de la el din liceu atât de mulţi cu bursă. “Acest liceu, E. S. Wolf, are o reputaţie foarte bună în toată America. Voi vorbi cu părinţii voştri şi, dacă sunt de acord, în această vineri veţi pleca spre Washington.”, spuse el strângându-le mâna tuturor. “Felicitări.”, terminase directorul discursul.

Au ieşit din birou unul câte unul, fiecare discutând şi făcând planuri de călătorie.

Angel era uimită. Nu se aştepta să se rezolve plecarea lor aşa de repede.

“Să vă faceţi bagajele. Vineri am zburat de aici!”, zâmbi Silvio cu toată gura.

***

“Angel, scumpo, vei întârzia!”, apăruse Ella în faţa uşii, cu un zâmbet mic şi prefăcut.

Angel îşi făcea bagajele în camera ei. Era deja ziua plecării. Nici nu a simţit când a trecut această săptămână. Totul se petrecuse atât de repede.

Când aflase mătuşa ei de această ocazie unică a felicitat-o şi a îmbrăţişat-o, mai să inventeze un dans al fericirii pe loc, pentru a-şi expune bucuria, însă acum... în ultimele momente dinaintea plecării... aceasta abia putea să îşi mascheze lacrimile în formare. Avea ochii atât de lucioşi şi nasul atât de roşu, de spuneai că va exploda în plâns.

“Nu îmi vine să cred că pleci!”, se auzea vocea tremurată a mătuşii ei. “Mă bucur enorm pentru tine, dar... îmi vei lipsi foarte mult.”, îi spuse ea, lăsând o lacrimă să curgă pe obrazul fin.

“Te rog, nu plânge.”, încercă Angel să o aline. “Nu e ca şi cum m-aş duce la spânzurătoare sau ceva.”, îşi arată ea zâmbetul convingator. Cel puţin, sper..., continuă în gând propoziţia.