Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 17 - Nu mă poţi opri

Angel avea în faţa ochilor un lup gigantic, de două ori mai mare decât ea, de un negru ca tăciunele şi cu ochi la fel de negri, ca două nebuloase.

Toţi fuseseră uimiţi de transformarea rapidă a lui Frederic, îi luase pe nepregătite; până şi ceilalţi Bătrâni erau miraţi.

Nicole îşi pierduse din nou concentrarea, însă de data asta Angel nu a mai atenţionat-o. Era prea înţepenită pentru a face vreo mişcare. Privirea acelui lup uriaş îi dădea fiori şi nu o lăsa să se mai mişte.

Fiara înainta încet, privirea lui fixând-o pe a ei şi ţinând-o captivă în acele lacuri de smoală. Citea clar şi răspicat în mintea lui că voia să o rănească, să o facă să sufere cum şi el a suferit când i-a reproşat acele lucruri din trecutul lui. Era numai vina ei că îi reamintise de ceea ce făcuse el, de pierderile suferite, de tot. O învinovăţea pe ea pentru toate greşelile făcute de el şi voia răzbunare. Asta o speriase pe Angel. Nu ştia cum să acţioneze împotriva unui lup turbat. Măcar de ar fi fost un lup oarecare, dar nu... era şi unul dintre Bătrâni.

Lupul continua să înainteze încet; dureros de încet pentru sănătatea mentală a lui Angel. Şi-ar fi dorit să atace odată pentru a putea acţiona şi ea în vreun fel.

Când ajunse la periferia scutului, matahala de animal rânji în anticipare, arătând mulţi dinţi ascuţiţi şi destul de albi. Se oprise în loc, iar Angel spera ca scutul să fie încă activ, dar uitându-se la Nicole observase că era la fel de captivată ca şi ceilalţi de gesturile neobişnuite, după cum gândeau ei, ale lupului. Deci, apărarea scutului era scoasă din schemă. Trebuia să se apere cum putea ea mai bine.

Lupul, cu rânjetul pe bot, ridicase o labă şi intrase lent în spaţiul protejat de Nicole. Spun protejat pentru că scutul nu era de tot dispărut, doar că era mult mai slab decât înainte.

Angel se panicase. Căuta ajutor prin împrejur, dar nimeni nu reacţiona. Cu toţii stăteau şi se uitau la ea şi la animal de parcă ar fi fost vrăjiţi să nu mişte, să nu acţioneze. De parcă ar fi fost împietriţi.

Când a gândit asta, i-a picat fisa. Chiar erau împietriţi. De aceea rânjea aşa îngâmfat lupul acela fioros. Dar cum? Cum era posibil aşa ceva?

Întrebându-se asta şi-a întors privirea spre lup. Acesta se oprise la doi paşi de chipul ei, îşi lăsase capul la nivelul ei şi îi suflă o rafală de vânt în faţă atât de puternică, încât era să cadă din picioare.

‘Te-am speriat?’ gândi uriaşul animal, având un zâmbet foarte mare pe faţă.

“Ce se întâmplă aici?” întrebă ea încet, încât numai el auzi întrebarea.

‘Îl vezi pe cel de colo?’ îl arătase pe unul din gărzile lui. ‘Îmi era dator cu o favoare, iar acum l-am pus să mi-o întoarcă,’ zâmbi mental la ea.

“Ce le-ai făcut, jigodie împuţită?” se înfuriase Angel numai la gândul că prietenii ei ar putea păţi ceva. Îi era de ajuns grija ce le-o purta Ellei şi lui Marie, nu mai voia altele.

Lupul se prefăcuse rănit de vorbele ei şi mai suflă încă o dată.

Ea îl privi cu ură şi spuse: “Dacă vor păţi ceva din cauza ta, îţi jur că...”

‘Nu spuneai că nu te avânţi într-o bătălie dacă ştii că nu ai câştig de cauză? Atunci, ce faci acum? De ce mă înfrunţi? Mai ales că eşti singură,’ rânji diabolic Frederic. ‘Nu e nimeni care să te ajute. Toţi sunt hipnotizaţi, cu toţii au acum fantezii şi vise frumoase şi atât de dorite încât nici dacă te omor aici, de faţă cu ei, nu vor reacţiona. Acum sunt într-o altă lume, iar tu eşti numai a mea,’ se apropiase mai mult lupul, botul lui umed atingând fruntea ei plină de borboane de transpiraţie.