Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 19 - Unde-mi sunt amintirile?

~Recapitulare~

“Jane, draga mea! Ce mi-ai adus?” ridicase bărbatul o sprânceană curioasă în direcţia lui Angel, păstrându-şi ochii mijiţi pe chipul ei indescifrabil.

“Aleasa, Stăpâne!” exclamase femeia roşcată.

Bărbatul o analizase din nou, apărându-i un zâmbet pe buze. “Deci, tu eşti cea care îmi face mie probleme de ceva timp,” se ridicase de pe scaun şi se apropia de scările pe care rămăsese cele două. Ajuns la doi paşi de ea, ridicase o mână şi îi mângâiase acesteia obrazul. Imediat Angel s-a dat în spate, departe de atingerea lui rece ca gheaţa şi de răsuflarea lui ce mirosea a moarte. Bărbatul zâmbise din nou şi făcuse o reverenţă. “Regele Arthur!”

Angel înţepenise, uitându-se cu neîncredere la individul nins de vreme. Inima i-o luase la goană în micul ei piept, izbindu-se cu putere de coaste, iar mâinile îi erau transpirate şi strânse în pumni. Ochii îi măsurau fiecare trăsătură a feţei lui cu cea mai crudă şi rece privire, iar buzele roşii i se strânse într-o linie dreaptă, încruntându-şi chipul.

Aşadar, el era cel care îi răpise rudele. Nu putea crede ca îl avea în faţă. Duşmanul ei era la 10 cm de ea şi o privea în ochi cu cea mai mare neruşinare. Prindea bucăţi din mintea lui încâlcită şi îşi putea da seama că o sorbea, la propriu. I se părea atât de delicioasă şi apetisantă... atât ca femeie, cât şi ca ospăţ.

“Tu eşti cel care mi-a răpit mătuşa şi sora!” spuse cu ostilitate în glas şi îl privea cu duşmănie direct în ochi.

El rămase puţin uimit de aciditatea din vocea ei; se aştepta să fie mai docilă, ca celelalte, dar, în acelaşi timp, ştia că nu avea cum, doar îi semăna.

Angel se uită la el perplexă, luată prin surprindere de cugetările lui; sigur nu auzise bine.  Fără nicio îndoială nu auzise bine, nu avea cum să îi semene. Nu erau rude, nu erau nimic. În niciun caz. Şi, în plus, erau total diferiţi.

“Da!” răspunse acesta mândru, într-un târziu. “Aşa am făcut, fata mea.”

Capitolul 19 – Unde-mi sunt amintirile?

Poftim?! Ce tot spune omul ăsta?! Cum adică, fata lui? De când este el tatăl meu? Nu! Aşa ceva este absolut imposibil! Îşi bate joc de mine?! Cum pot fi eu fiica lui? El este un zeron întemniţat de sute de ani, iar eu sunt ceva ce nu ştiu, dar totuşi... m-am născut în urmă cu 17 ani, nu am sute de ani, ca el. În plus, tatăl meu a fost om, şi încă unul excepţional, care a murit cu doi ani în urmă. Nu are cum să fie adevărat!se agita în interior Angel, cuvintele rostite de acel... vampir-zeron lovind-o puternic în cel mai sensibil punct al ei, familia.

Îl privea bulversată în ochi şi încerca să îi citească mintea.

Nimic. Nu înţelegea o boabă din haosul ce îi domina gândurile. Cum poate fi atât de liniştit şi calm, când în mintea lui se dă un adevărat război, fiind dezlănţuită o adevărată furtună devastatoare? se uimi ea, ameţind-o dezordinea şi zumzetul ce îl percepea de la Rege. Îi aruncase alte priviri lungi şi mijite, neîncrederea citindu-se mai clar decât cerul într-o zi senină pe faţa ei.

Regele o măsura cu privirea, în timp ce îi observa toate schimbările de stare, analizând-o din cap până-n picioare. Gânduri fulgerătoare îi răsunau în cap, făcând o comparaţie rapidă între ea şi mama ei. Îi părea într-un fel rău, lucru ciudat la el pentru că nu mai simţise asta de foarte multă vreme, dar nu se va putea bucura prea mult timp de compania ei.

“Unde sunt?” întreabă Angel, alegând să ignore întrebările ce-i zburau prin cap la viteze ameţitoare.

“Poftim?” spuse mirat Regele. Nu se aştepta la o astfel de întrebare, ci ceva despre noua informaţie aflată, ceva legat de paternitatea lui, nu despre umanele acelea inutile, căci era mai mult ca sigur că la ele făcuse referire.