Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 20 - Probleme peste probleme...

Din capitolele trecute...

“Tu eşti cel care mi-a răpit mătuşa şi sora!” spuse cu ostilitate în glas şi îl privea cu duşmănie direct în ochi. “Da! Aşa am făcut, fata mea.”

“Unde sunt?” întreabă Angel. “Poftim?” spuse mirat Regele. “Unde le-ai ascuns, nenorocitule?” “Încă nu a venit timpul să le vezi.”

“Nu! Nu ai 17 ani. Eşti mult mai mare decât crezi,” îi zâmbi şters bărbatul. “Acum mulţi ani, a apărut o fată... Avea acelaşi păr şi aceiaşi ochi ca şi tine.” “Mai spune-mi despre mama,” l-a rugat duios...

“Stăpâne!” intrase val-vârtej un bărbat înalt, care purta o faţă gravă. “Uitaţi ce am găsit mişunând pe aici,” arătă bărbatul în spatele lui. “Cine sunteţi voi?” se încruntă Regele. Îşi intoarse privirea către tatăl ei şi îi spuse cu o voce drăgăstoasă, “Dar, tată... ei nu sunt prietenii mei.” “Cum poţi spune aşa ceva?” întrebă una dintre fete, cea cu părul de culoarea căpşunii. “Gărzi!” strigă Regele furios. “Luaţi-l!” arătă înspre băiatul de lângă ea.

Se trezi deodată, inima îi bătea puternică, iar lacrimile curgeau pe obraji. Ce voia să însemne acel vis? Până la urmă, chiar îi cunoştea pe oamenii ce fusese trimişi în temniţă cu câteva zile în urmă?

***

Caleb era închis în temniţa aceea jegoasă de mai bine de o săptămână, cel puţin aşa i-au spus nemernicii de gardieni ai închisorii. Nu prea putea să deosebească ziua de noapte. Nici nu avea cum... mai ales când ziua nu se termina niciodată. Mă rog, poate se termina, dar nu răsărea şi nu apunea niciun astru ca să se facă diferenţa dintre noapte şi zi. Tot ce putea vedea el era lumina aceea roşiatică, ce intra prin pătrăţelele mici numite geamuri, şi paznicii închisorii. Jegurile alea se plimbau tot timpul pe culoar, nu puteau vorbi între ei nici măcar două cuvinte. Erau pedepsiţi dacă o făceau. Cum? Le tăiau câte o mâna, câte un picior, asta pentru vampiri. Celorlalţi cine ştie ce le-ar fi putut face.

Georgi a încercat odată să facă o glumă, să mai destindă atmosfera, să mai ia tristeţea din sufletele lor, dar nu a fost lăsat. L-au ameninţat că îl vor tăia în bucăţi. Împieliţaţii!

Lăsând asta la o parte, asta fiind doar o mică parte din toată tărăşenia ce avea loc acolo, ştiţi cum era celula în care era ţinut Caleb? Vă spun eu, nu prea frumoasă. Era ceva gen chibrit, de 2 m2, cu gratii de jur împrejur şi o lipsă totală de igienă. Mişunau gândacii şi şobolanii ca la ei acasă. Nu mai spun de mucegaiul ce domnea pe pereţii de piatră şi izul respingător de mortăciune ce plutea prin aer.

Scârbos era cuvântul potrivit ce descria imaginea.

Acolo, Caleb le-a văzut pe mătuşa şi sora lui Angel într-una dintre celule. Erau foarte speriate şi înfrigurate. Din fericire, avea pe el geaca cea de piele, la fel şi Silvio, şi le-au dat ca să se îmbrace. Bine măcar că nu erau înfometate, deşi, cu mâncarea de acolo, mai bine făceau foamete.

În tot acel timp în care a fost închis, Caleb a încercat de nenumărate ori să evadeze, dar gratiile aveau ceva ce îl împiedica să îşi folosească puterile, de parcă ar fi fost vrăjite sau făcute dintr-un material anume, un fel de izolator. Însă i-a descoperit buba. De fapt, Silvio a făcut-o. Şi-a dat seama că, atunci când gardienii intrau la ei în celule şi lăsau uşa deschisă, puterile izolatorii ale acestora dispăreau. Gardienii cu siguranţă nu ştiau asta, altfel nu ar fi riscat ei o posibilă evadare doar pentru a-i hrăni. Astfel, în acele zile, în care nu a avut altceva de făcut, a pus la cale un plan bunişor de evadare. Trebuia să iasă de acolo căci, dacă aştepta să vină vreun ajutor, putea să aştepte mult şi bine, nici moartea nu ar fi venit după ei. Bine, poate asta da, sigur nu i-ar fi lăsat vii Regele.