Brothers

Best friends

-Ce am făcut? Nu pot să cred..
În gândul meu fazele se repetau din nou şi din nou.. "Cum a putut să facă asta?"

Cu câteva luni în urmă:

Am ieșit încet pe ușa universității, care avea o clădire frumoasă cu o murală elegantă. Din apropiere se observau crăpăturile înguste lăsate de trecerea timpului. Cumva, era o cladire istorică, poate antică.
Eram îngrijorată, cu o sumedenie de gânduri care se repetau la nesfârșit. Știi momentul acela când te simți la pământ și nu te mai poți ridica?

Nu știam ce să mai fac și cum să mă mai descurc în viața asta. Cândva m-am considerat blestemată.
Un sunet am auzit, iar numele meu fusese strigat. M-am întors spre acea persoană, care avea vocea aceea ușor pițigăiată. Am privit-o cum razele soarelui îi forma un fel de coroniță deasupra părului și i-am zâmbit drăgăstos.
Era într-una din zilele ei bune, aranjată frumos și cu machiaj drăguț pe chipul ușor creol.

-Hope, mergi acasă? Se apropie rapid și mă prinse cu mâinile reci de braț.
-Da, deși..Nu-mi vine să merg.
-Oh. Hai să plecăm undeva împreună, doar noi două, fără să mai privim înapoi. Am găti mâncare bună, shopping continuu...
-Unde să plecăm?
Mi-am lăsat privirea spre sol și am început să merg, aproape pierzându-i mâna mult prea firavă.

-Dragă, trebuie să pleci de acasă! Fără dar sau poate. Te macină şi sunt sigură că o să te distrugă tatăl tău, iar bunica ta nu te mai vizitează. Nu cred că are ce se întâmplă, sau s-a întâmplat vreodată între voi doi.

-Ea.. aproape nu există în această familie nereușită, da, am încercat să îi spun, dar e fiusu. Crezi că își va crede nepoata? Lasă asta. Cum e cu ai tăi?
-Tot aşa. Tata mort de beat, mama cu barbaţii ei.. Făcuse o pauză sunficientă încât puteam să reflectez asupra trecutului.

Suna trist. Era tristă. Prietena mea Ciara, are precum am şi eu, o situaţie delicată în familie. Când eram mici, noi două eram "izolatele" clasei.
Un zvon a făcut ca să auzim toţi despre mama ei, care pleca de acasă încercând să aibă micul ei colț de fericire în brațele unor bărbați care nu dădeau doi bani pe dragoste. Un fel de hostess dar la modul de închiriat.

Tatăl, un obsedat de avuție care nu a observat că lipsa sa în casă, a făcut ca familia să se destrame. Apoi frustrarea a fost așa crescută, că a reușit performanța de a da vina pe soție pentru pornirile ei de a își dori iubirea lui, când domnul nu avea defapt timp suficient pentru soția și copilul ce teoretic trebuiau să-i fie dragi.
Cel puțin, aceasta era concluzia ce mi-o formasem, din cele spuse de Ciara.
Am avut ocazia de ai cunoaște într-o zi, proastă decizie, dar nu aveam de unde să știu exact ce se întâmplă în viața oamenilor pentru a trage concluzii pripite.
Sunt mai sensibilă și simt sentimentele transmise, sau energiile (cum ar spune un amic), dar nu pot să citesc un om. De aceea încerc să nu judec niciodată pe cineva.

Văzând-o pe atunci, tristă într-un colț, m-am apropiat de ea. Țin minte că nu suporta să fie înconjurată de oameni, cum și mie îmi era teamă de ei.
Am fost alături una de cealaltă. A început să mă cunoască, iar apoi am încurajat-o povestindu-i despre abuzurile tatălui meu.
În acest fel am devenit prietene, iar ea, mereu aducea în rucsacul de școală, o mică borsetuță neagră în care se aflau feşe şi bandaje, ca să mă panseze. Uneori aveam vânătăi atât de mari, că mi le ascundeam cu fond de ten. Evident împrumutat de la ea, căci scumpul meu tată nu îmi oferea bani de buzunar ca să îmi pot cumpăra. Noroc cu facultatea că mi-am deschis un cont și toată bursa o păstrăm pentru mine.

Eram și așa patetică. Niciodată cu haine noi. Dar acum, mă bucuram de câteva lucrușoare ascunse bine și utilizate doar când era nevoie. Nu aveam nevoie de cine știe ce: o bluza nouă, pantaloni, căciulă, haine uzuale sau o pereche de cercei micuți insesizabili, o brățară subțire. Ceva ce să mă facă mai feminină.

Astăzi, mergând dinspre universitate cu ea, m-am tot gândit la ceea ce propuse. Să stăm în chirie suna chiar foarte bine. Era o idee nebunească, dar mă făcea să îmi imaginez cum am putea deja să o aplicăm. Când?

-Cia, unde am merge? Unde am sta? Adică pe bune, oriunde m-aș fi ascuns, cu siguranță că alcoolic-ul acela m-ar fi urmărit.

-Am primit o ofertă de la iubitul meu. Era entuziasmată. Mă făcuse să mă opresc brusc din mers.

-Iubit? Eu nu am auzit despre aşa ceva!! O priveam surprinsă iar ea îmi zâmbea gingașă, clipisem de câteva ori ca să-mi revin, apoi m-am încruntat, certând-o din priviri.

-Scuze blondino, promit că am să-ţi fac cunoştinţă cu el, nu mi-am dat seama că au trecut deja 2 luni şi nu ţi-am zis.

Fata asta mereu ținea pentru ea totul. Oricât de mult ar suferi și orice i s-ar întâmpla, nicicând nu am auzit-o să se plângă sau să caute milă în oamenii din jurul ei. Era puternică și asta îmi oferea și mie forța necesară de a îmi continua viața, indiferent cât de jalnică ar fi ea.

-Eşti rea .. ce ofertă? Eram intrigată de ceea ce auzeam, dar chiar îmi doream să părăsesc acel loc odată pentru totdeauna. Am pornit din nou la pas ținându-ne de braț.

Nu mai suportam pereții uitați a mai fi zugrăviți de cel putin 20 de ani, prin care umezeală își facea simțită prezența, iar apariția mucegaiului știam foarte bine cât rău rovoca organismului. Mobila mai avea puțin de rezistat, căci se deteriorase și descuamase, iar inexistența lucrurilor mă făcea foarte tristă. Doream și eu o măsuță, la care puteam sta pentru a mă machia. Un dulap, în care să îmi așez hainele, o bibliotecă mare, un loc la geam unde puteam citi în zilele ploioase. Undeva unde să mă simt cu adevărat ACASĂ.

-Are o cameră liberă. O dă la închiriat.

-Şi să stăm împreună în ea?

-Nu chiar.. Eu am să stau cu el în cameră, iar tu să o iei pe cea goală, mă văzuse încruntată, așa că spuse mai departe: dar poate la început o să stăm împreună, ar fi drăguț.

-Nuuu.. am zis surprinsă (nu ştiam că într-un timp atât de scurt, au mers aşa departe), stai cu el. Am să mă gândesc la ofertă.. Îți voi spune ce am decis.

Ajunsesem la bifurcația unde în fiecare zi ne vedeam și despărțeam.

-Bine draga mea, încheiase ea discuția, ne vedem mâine, da?

-Bine, paa!

Am plecat cu mintea la o nouă viața, o nouă căsuță, dar uitasem ce mă aștepta în actuala..
Era o locuinţă destul de modestă. Nu aveam frați; mama mea murise după naşterea mea, iar tatăl meu dădea vina pe mine.

Niciodată nu m-am considerat o victimă şi aveam de gând să trec prin toate cu capul sus. Fără regrete.

Ajungând în interior deja începuse scandalu: "unde ai fost? Pentru ce-ţi trebuie şcoală? Îmi cheltui banii degeaba cu idioata ta de şcoală! Când ai de gând să mă răsplăteşti pentru efort?"
Uita că din banii mei din liceu de la part-time, mi-am plătit înscrierea.

-Am să plec din casa asta pentru totdeauna şi am să-ţi dau banii aia idioţi!

-Ce ai zis nesimţito?
Mă lovise din nou..

M-am ridicat dezamagită şi dezgustată, ținându-mă de obraz. Ustura dar cel mai mult mă înțepa în piept. Nu aveam ce căuta aici. Am urcat la etaj, am început să-mi fac bagajele şi am sunat-o pe Cia.
Trebuia să fac ceva cu situaţia mea, nu mai aveam suficientă răbdare cu monstrul acela.

-Hope, ce mă bucuuuur!!! Abia aştept să-l cunoşti!

-Ammmm.. cum ai zis că-l chema?
-Michell.
-Interesant..
-Ştiu că are doi fraţi mai mici.
-Dar el caţi ani are?
-25.

-Ehh.. doar 5 ani -deci era în ultimul an la master- mâine la universitate îţi fac cunoştinţă cu el.

După voce îmi dădeam seama că mutarea la el, o făcea pentru că doream să vin, altfel ar fi amânat mult acest pas.

-Ok dragă, noapte bună. Ne vedem mâine.
-Paaa!
-Te-am pupat.
-Şi eu!

Urma un nou capitol în viaţa mea, abia aşteptam să-i cunosc prietenul şi pe fraţii lui; e ca şi cum aş avea o nouă familie.
Fraţi, ce bine sună!

Priveam în jur cu scarbă.. Un adevărat părinte nu te-ar jicni, nu te-ar lovi și nu și-ar bate joc de copilul său. Când un astfel de om face acele lucruri, nu îl mai pot considera un părinte. E o ființă jalnică!