Brothers

Strangers

Era dimineaţa când am deschis ochii, dar eu încă visam; visam cu ei deschişi. Erau vise cu Alec.. în camera sa şi cu el îmi petrecusem o noapte plină de dragoste, pasiune şi vorbe dulci. Ştiam că era o fantezie a minţii mele nebune... dar, în momentul în care el se roti, mă trezisem cu adevarat. Nu era o fantasmă. Totul fusese real.

Mă ascunsesem la pieptul său. Era atât de bine. Cum să îi las ei plăcerea asta?
Am deschis ochii speriată.. stai aşa.. ce făcusem? Îl folosisem pe Alec? Doar ca Ciara să nu îl aibe??

Avea dreptate.. eu nu-l iubeam..

M-am ridicat îndepărtând-i braţul de pe mine, dar în momentul în care am vrut să plec m-a prins de mână.

-Ce s-a întâmplat?

Ieşirea mea pe furiş fusese descoperită..

-Îmi... Îmi PARE RĂU. A FOST O GREŞEALĂ!!

Mi-a dat drumul brusc.. Ochii i se întunecaseră. După privirea sa ştiam că îşi dorea să plec cât mai repede.
I-am luat cămaşa şi am fugit pe terasă cu ea în mână. Uitasem lenjeria şi probabil o parte din mine acolo..
......................................................................

Stăteam în bucătărie privind în gol.. ceilalţi încă nu se treziseră.. ce aveam să fac? Cum aveam să mă port?

Ridicasem privirea şi abia atunci observasem că cineva se uita la mine. Era Michell.

-De cât timp eşti aici?
-De mai devreme... Hope, îmi cer scuze pentru ce am făcut..

-Nu o face!

Îl privisem cu ură.. Nu suportam acel gând.. primul meu sărut.. Dar... Închisesem ochii.

-Te iert. Dar nu am să uit ce ai facut. Am să te rog să îmi acorzi ceva timp ca să nu te mai privesc în acest fel.

-Ochii tăi sunt duri, reci şi goi.(Şi ai lui erau în dimineaţa asta după cele întâmplate). Înseamnă că ţi-am greşit cu adevarat. Am să te las.. îţi voi acorda acel timp (Timp? Alec mă va ierta vreodată?), dar asta nu înseamă că am să trec peste. Din potrivă.. Am să te doresc tot mai tare.

-Neaţa.. zise Ciara zâmbind. Ce faceţi dragilor?
-Eu, zise Michell, îmi pun să mănânc.. vi şi tu?
-Sigur!

Se aşezaseră lângă mine şi începuseră să mănânce.. Eu mă prefăceam căci nu aveam poftă. Curând, şi Carlos ni se alătură.. Ştiam că Alec, nu avea să vină. Dar aveam un gram de speranţă.. şi totuşi nu sosi prea curând..

Erau veseli.. cei din jurul meu, zâmbeau.. şi-mi transmiteau şi mie acele sentimente, doar că, atunci când suferi nu poţi să zâmbeşti cu adevarat, deci îţi pui o mască şi te ascunzi în spatele ei, ca nimeni să nu-ţi vadă sufletul plângând.

Chiar în clipa în care râdeam cu toţii, pe uşă intrase el.. Şi dintre toţi de la masă, la mine se uitase. Avea din nou acea privire... fără urmă de sentiment.
Mă ridicasem brusc.

-Eu am terminat. Poftă bună în continuare.
-Mulţumiiim, ziseră în cor.

Stătea aproape de masă, iar eu înaintam către el. Privirea din ochii săi îmi distrugea o parte din inimă.. mă privea ucigător, simţeam că parcă ar fi aruncat cu cuţite..

Am trecut pe lângă el fără să-l mai privesc şi uşor am spus: scuze..,dar replica sa m-a lăsat fără cuvinte: aşa ai făcut şi cu ei, nu?

Tăcând şi bineînţeles stupefiată.. am plecat în goană în camera mea. De ce spusese acele cuvinte?