Când măştile cad [Editarea a început]

Discuție

Cerul de culoarea cernelii celei mai pure, era brodat cu milioane de luminiţe de argint, minunea de deaspura oamenilor era umbrită de marea de lumină a oraşului. Stelele de mărgăritar aranjate parcă de mâna unui pictor se deosebeau doar prin luciri stinghere . Felinarele vechi erau păstrate doar pentru a reda frumuseţea vremurilor apuse, lumina lor neînsemnând mare lucru în faţa avalanşei de lumină a firmelor de neoane .

Un tânăr de vreo douăzeci de ani se plimba pe trăzile aglomerate ale oraşului în plină înflorire economică . Se opri în parcul pustiu, plin doar de frunzele aurii ale castanilor ce cădeau neîntrerupt .Brăbatul cu trăsături fine, pielea-i neobişnuit de netedă îi strălucea vag în lumina unui felinar anemic, păr negru ciufulit şi mâinile afundate în buzunarele gecii subţiri de piele neagră, privea melancolic frunzele ce cădeau la picioarele sale, părea că înţelege şi vede altceva decât ceilalţi care treceau nepăsători pe lângă el.

   Îşi desprinse ochi în cele din urmă de pe imaginea mirifică a toamnei pentru a zări un bărbat de aceeaşi vârstă venind spre el cu pas liniştit. Părea că are tot timpul din lume la dispoziţie să ajungă sub centenarul platan ce îşi lepăda coroana aurită deaupra capetelor lor .

-         Ai întârziat , spuse tânărul cu geaca de piele .

-         Nu am întârziat , avem tot timpul din lume la dispoziţie, Lucifer. Vocea bărbatului era calmă, de parcă ar fi vorbit unui copil nerăbdător . Se opri în dreptul său şi îl privi cu detaşare. Ochii lui erau mult prea strălucitori pentru a fi considerat uman, chipul alintat de timp abia îi exprima vârsta .

-         Vreau să renunţ, ţinuse prea mult rolul care i se atribuise. Un oftat slab îi scăpă străinului printre buzele arcuite parcă după legendarul arc al lui Cupidon .

-         Încă nu este timpul.

-         Dar când va veni ? Aştept de un mileniu Sfârşitul, încep să cred că nu va exista unul foarte curând.

-         Răbdare, dragul meu. Îşi desprinse privirea de la bărbat îndreptându-se spre copacul care părea rămas în amorţire în timp ce frunzele lui dragi îl părăseau cu mici şoapte de rămas bun .

-         De ce? Înţeleg că Iadul este pedeapsa mea şi a celor care au greşit, dar de ce ai?!... O furie oarbă se adunase în sufletul sau energia din care era făcut. Nu putea să rostească întrebarea care-l fărămiţa de atâta vreme.Un nod gigantic părea să-i fie zid între ce voia să întrebe şi vocea lui. Oftă adânc privindu-l pe cel care îl crease...Pe el care-i ignora întrebarea privid cerul înstelat. Părea oarecum deranjat de luminile neoanelor, se stinseră o secundă mai târziu cu un pocnet aproape mut. 
- De ce, ai făcut-o  de data asta? Ce te-a făcut să te răzgândeşti, tocmai acum?

-         Timpul, cel mai probabil şi oameni, bineînţeles, uneori par a fi cele mai proaste creaturi, pentru ca o secundă mai târziu să-ţi arate inposibilul .Îşi desprinse ochii de pe câteva stele căzătoare pentru aşi privi conlocutorul în ochii.

-   Eşti nebun... Tu i-ai creeat! Îi urăsc.
-   Nu. Tu nu ştii să urăşti, nu simți nimic, nu te mai amăgii.
-   Chiar aşa? Mai vedem noi. Ironia bărbatului era palpabilă, stătuse două mii de ani în Iad urmărind sufletele chinuindu-se în focurile negre până deveneau ei înşişi călăi. Până deveneau demoni. Era sigur că ura o putea simți, puține suflete meritau ce pedepse ispăşeau in Iad, motivele pentru care erau acolo fiind pentru el doar absurdități.
-   Nu uita Lucifer, eu am putere deplină, iar tu... încă eşti doar un soldat.
-   Un soldat? Nu, un dezertor,  nu mai ascult ordinele Tale.
- Ai mai încercat asta. Bărbatul devenise plictisit de Lucifer.
- Ai dreptate. Lucifer îi zâmbi larg şi porni spre el, ajunse la mai puțin de treizeci de centimetrii de acesta.
-  Copil nerăbdător. Atât apucă să audă înainte ca partenerul de discuție să se evapore în neant.
- Ai şapte ani, ai grijă ce faci cu ei! Vocea venise de nicăieri,  răsunând doar în urechile lui.
-   Nu renunți niciodată la micile scamatorii nu-i aşa?! Strigă Lucifer cu privirea îndreptată spre cer.