Când măştile cad [Editarea a început]

Jocul începe

Informaţii noi, unele căutate , altele manipulate de mine în avantajul meu. Sper să vă placă şi aştept păreri!

                                                                   ******

Ignoră ţipetele de durere ale demonului şi plecă într-o plimbare lungă. Dacă Astaroth avea dreptate atunci Iadul era un adevărat dezastru. Oricât de tare ar vrea să îl părăsească şi să lase pe altcineva la conducere nu putea să uite că totuşi el încă era conducătorul .

Se apropie cu paşi repezi de râul însângerat al purgatoriului şi se privi în apele acestuia. Deşi în mod normal este imposibil să vezi o imagine clară într-o apă curgătoare de mare viteză, aici totul era posibil. Chipul care şi-l luase cu ceva timp în urmă începu să-i facă greaţă. Părul blond cârlionţat şi ochii ca cerul nu îl reprezentau deloc. Îşi trecu frustrat mâna prin păr şi încercă să se calmeze. Lupta cu Astaroth nici nu fusese mare lucru, dar vorbele spuse de el îl făceau să înnebunească . Nu putea accepta ideea unei anarhii totale în Regatul lui. Îşi ridică privirea şi constată că pierderile din Purgatoriu nu erau mai mari decât de obicei, nu-i păsa prea tare cine dispărea pentru totdeauna şi cine nu, dacă erau destul de proşti încât să creeze purgatoriul atunci să suporte consecinţele.El nu avea de gând să îi ajute cu nimic.

Treaversă râul păşind pe apa care curgea învolburată, strigătele de durere încă îl deranjau asemeni unei muşte. Dar  încetară curând, se apropia cu paşi lenţi de o poartă mare nagră ca smoala cu cranii de om şi animale încrestate pe margini. Efecul era planificat în aşa fel încât să sperie bietele suflete încă de la intrare. Poveştile cu uşile care semănau izbitor cu cele ale Raiului erau simple fantasmagorii . Dumnezeu nu ar fi lăsat niciodată ca demnitate şi mândria Raiului să fie ştirbite de el . Şi totuşi parcă mândria era un păcat...Cele două uşi care formau poarta neagră ce se mişca în continuu fără să îţi dai seama că are o voinţă proprie. Poarta îl recunoscuse, craniile care păreau să privească în gol îl întâmpinară parcă cu o plecăciune a oaselor clănţănitoare.

Uşile se dechiseră cu zgomotul infernal al oaselor rupte de lanţurile ruginite de sute de ani, Lucifer nu făcu nici o mişcare până porţile nu fuseseră deschise complet. Pe faţa interioară uşile erau făcute din jăratec îmbinat în mii de desene ce prezentau în detaliu căderea armatei conduse de Lucifer. Nu era cel mai frumos moment din viaţa sa, dar ar fi fost o prostie din partea lui să schimbe ceva ce nu putea fi schimbat. La fel ca şi oamenii nimic nu se schimba în lume. Fie ea cea materială sau spirituală. Cel mai puternic  dicta regulile şi cel mai slab le urma indiferent de corectitudinea lor.

Pufni în râs gând se gândi la noţiunea de corectitudine. În fond corectitudinea era ceva ce voiai să vezi, nu ceva ce exista. Cum s-ar explica atunci că nişte târâturi ale pământului aveau tot ceea ce doreau dar cei care erau un exemplu pentru ceilalţi rămâneau săraci şi plini de griji ?

Simplu.

Exemplul demn de urmat s-ar altera în timp dacă ar avea tot ceea ce voia. În definitiv a avea ce trebuie şi a avea ce doreşti sunt noţiuni la fel de paralele ca şinele de tren. Păcat că prea puţini oameni îşi dădeau seama de asta. Le-ar fi prea uşor să atingă succesul, şi totuşi  unde ar mai fi distracţia demonilor?

Păşi nonşalat peste pragul ce răspândea iluzia unei  călduri de mii de grade Celsius. Era reconfortant să se întoarcă „acasă” deşi nu lipsise mai mult de un an. Nimic nu părea schimbat, energia pulsa la fel, puţine diferenţe se întrevedeau dar nu era ceva neobişnuit. Tot locul era luminos, lumina provenind de la stâlpi nemărginiţi din acelaşi material ca şi podeaua. Deşi aveai impresia că degajă o căldură insuportabilă, adevărul era că nu era mai cald decât normalul pe care îl putea suporta un suflet..chiar un corp uman.