Când măştile cad [Editarea a început]

Blondul şi copila

Blondul se aşeză furios la masă, nu era nici un bărbat adevărat în toată magherniţa de oraş, nici unul cu care să schimbe măcar un set de pumni sau măcar să găsească nişte băutură mai de Doamne Ajută. Îşi privi scârbit berea caldă, băloasă cu care abia dacă-i curgea pe gât în jos. Avea s-o dea afară dacă mai lua o singură picătură din otrava aia. Aruncă halba de bere pe jos, creând o ploaie de bere băloasă şi sticlă murdară.  Nici unul dintre cei cinci beţivani nu-şi ridicară privirea din paharele slinoase umplute cu lucruri mult prea dubioase ca să fie denumite într-un fel explicit. Furia îi înfierbântă sângele în vene, răsturnă masa cu putere, un picior i se rupse ajungând lângă masa bărbaţilor ce-şi ridicaseră privirile tulburi din pahare.  Îi privi cu un rânjet ironic în colţul gurii, ce-şi cerea bătaia, era un bărbat masiv de aproape doi metri înălţime ce-şi ocupase majoritatea timpului petrecut în închisoare bătându-se pentru supremaţie. Acum că nu mai avea cu cine să se bată simţea că-şi ieşea din minţi. Se îndreptă cu viteză spre cei cinci şi le aruncă masa până în capătul încăperii. Cu picioarele depărtate şi mâinile sprijinite în şold se aplecă de-aspura lor.

-          Ce adunătură de laşi! Presupun că voi o să plătiţi daunele numai ca să nu vă bateţi, nu ? Vocea lui avea ceva ce aducea cu scârţâitul unei uşi metalice. Era atât de ciudat ca un bărbat ca el să aibe piţigăiala aia în voce. Bărbaţii care nici măcar nu se ridicaseră de pe scaune stăteau liniştiţi  şi-l priveau cu zâmbete care de care mai tâmpite.

Scos din minţi de încetineala lor îl luă pe cel mai aproape de el, de gulerul cămăşii, şi-l ridică fără efort. Însă nici de această dată bărbaţii nu acţionaseră. Îl aruncă undeva la nimereală şi ieşi din aşa-zisul club.  Doar o spelurcă cu boşorogi prăfuiţi. Îşi îndesă mâinile mari ca nişte lopeţi în buzunare şi  dădu să o ia pe strada principală.

Cineva, unul dintre moşnegi se trezise probabil din visare, îl bătu pe umărul stâng. Îşi întoarse capul cât să-l zărească pe tupeist cu colţul ochiului, dar nu văzu pe nimeni. Privi în sus în căutarea zăpezii de pe firele de curent, probabil îl atinse în cădere. Mare păcat că nu putea să se războiască un pic, poate îşi mai încălzea pricioarele. Bătu pasul pe loc ca să se încălzească dar nu avu nici un efect, îi părea rău că se afla în aşa zisa libertate şi nu cu amici lui în închisoare. Acolo era cald, avea cu cine vorbi, bate şi mai ales ce să mănânce...Aici nu avea nimic.

Se mai plimbă vreo douăzeci de minute prin oraşul infect şi se opri într-o staţie de autobuz unde aşteptau deja alte câteva persoane. Încercă să intre într-o discuţie civilizată cu ei, avea mare nevoie de doza lui zilnică de nicotină, dar în zadar. Toţi aveau aceleaşi feţe trase, plictisite, de parcă îşi puseseră o mască ca să semene între ei. Se apropie de o femeie ce părea dusă pe altă planetă şi încercă să o distragă de la somnolenţa ei, nici măcar zgomotele tari nu-i făceau pe indivizi să reacţioneze. Sătul să aştepte un autobuz ce nu avea să vină până la Judecata de Apoi, o luă pe o stradă ce nu ducea nicăieri pentru el. Încercă să găsească măcar un om normal în tot oraşul, dar nu văzuse ţipenie de om oricât se plimbase.

Oftă din toate puterile şi privi spre cerul plumburiu care părea atât de indiferent şi atât de distant de el...ce-i drept era în perfectă armonie cu ceilalţi oameni.

-          Hei tu! Blondul se întoarse ca să vadă ce persoană mai avea puterea să-l strige. Rămase uimit să vadă o copilă de vreo doisprezece ani, blondină cu ochii de culoarea cafelei, privindu-l încruntată cu mâinile împluntate în platonaşul de un albastru intens.

-          Da, eu ! Ce vrei mogâldeaţă?

-          Mogâldeaţă eşti tu! Eşti ca ceilalţi sau încă nu ai ajuns aşa ? Ochii i se măriseră o clipă, devenind normal când bărbatul o făcuse mogâldeaţă. Îi fusese frică că era sigura din oraş care nu arăta ca un zombi mutant şi plictisit. Habar nu avea dacă mai era cineva normal în tot oraşul.

-          Eu’s normal! Încă nu arăt ca ăia de parcă am o balegă sub nas!

-          Tu nu ştii că nu trebuie să-i vorbeşti aşa unui copil?!

-          După eticheta care-ţi atârnă din palton bănuiesc că nici tu nu eşti chiar sfântă! I-a spune-mi ce mama dracului se întâmplă în oraşul ăsta ?

-          Doar dacă vorbeşti frumos şi promiţi că nu mă ataci! Spuse fata făcând un pas înapoi. Frica fusese vizibilă o fracţine de secundă în ochii copiliţei. Pentru prima dată deveni cu adevărat îngrijorat în priviinţa acelui oraş uitat de Dumnezeu. Nici nu ştia câtă dreptate avea, oraşul chiar fusese uitat de Dumnezeu.

-          Bine, dar hai să plecăm de aici, nu-mi place să-i ştiu pe zombalăi prin apropiere. Fata îl luă cu timiditate de mână, dar instinctul de supravieţuire o făcu să-i strângă mâna mare cât de tare putea şi să-l facă să alerge după ea prin tot oraşul până la biserica Sf Petru unde intră şi închise uşile.

-          Nu ştiu cum să-ţi spun, copilă, da’ eu nu’s tocmai prieten cu Bărbosu’. Fata se aşeză pe una dintre băncile capitonate de lângă altar şi se aplecă spre perete ca să mărească temperatura dată de  cele câteva calorifere vechi de când lumea. Dură vreo câteva minute bune până termină de mărit temperatura la toate şi apoi se întoarse spre el în timp ce-şi dădea paltonul jos. Purta o jachetă roşie cu numărul 13 imprimat cu alb pe el.

-          Poate că nu eşti, dar va trebui să fii! Ăsta este singurul loc din oraş în care nici unul dintre oameni nu se apropie. Nu că am prea multă încredere în cineva ca tine, dar cum ai scăpat de ei până acum ?

-          Habar nu am! Am tot încercat să provoc pe cineva la luptă, da’ niciunu’ nu a vrut să-şi măsoare puterile cu mine. Spuse bărbatul aşezându-se pe una dintre banchete. Deşi căldura era dată la maximum tot nu era destul de cald încât să-l facă să-şi dea haina jos de pe el.

-          Vorbeşti de parcă te-ai fi născut în secolul trecut, unde ai stat până acum?

-          În închisoare! Eşti mulţumită domnişoară curioasă ? Acum spune-mi ce se întâmplă aici? Eu nu am fost atacat aşa cum ai spus că ai fost tu!

-          Nene, îţi scapă ceva! Eu nu am spus niciodată aşa ceva! Nu am fost atacată pentru că nu oameni atacă, ei sunt ceva...ceva fără voinţă proprie. Ştiu doar că stau departe de locul ăsta şi mie îmi este destul acum. Tu însă...ai scăpat cumva şi nu ştiu cum ...

-          Pentru un copil de doiş’pe ani, ştii cam multe. Spuse bărbatul simţind căldura sufocantă din biserică. Îşi dădu haina groasă jos, rămânând într-un maieu alb cu ceva mâzgălituri pe el. N observă mirarea din ochii fetei când aceasta dădu de tatuajele lui, şi nici atunci când cu dexteritatea unei maimuţe se căţără pe el şi îi trase maieul mai jos.

-          Ai...Ai ...

-          Dă-te jos puşlama! O fi fost eu la închisoare, da’ ca pedofil eu nu mă întorc! Fata nu spuse nimic se uita cu insistenţă asupra unui tatuaj cu o tanti foarte drăguţă. Doar sunetul unei bubuituri dinspre uşa bisericii o anunţă că cei de care fugea încă erau acolo.

-          Sunt aici! Orice ai face nu-i lăsa să intre! Ţipă ea tot mai panicată.

-          Da, sigur. Acum după paiş’pe ani de închisoare tre’ să mor lângă o plângăcioasă din cauza unor fanatici.

-          Nu sunt fanatici! Ţipă fata alergând spre altar după care se ascunse. Bărbatul îi luă haina şi i-o duse în timp ce şi-o luă pe a lui. Oftând se întrebă care fusese greşeala monumentală de ajunsese într-o asemenea situaţie.

-          Ia asta înapoi. Am presentimentul că oricine sunt, te vor pe tine.

-          Şi ai să mă dai lor?

-          Depinde de circumstanţe.