Când măştile cad [Editarea a început]

Ciudat !

  * Anunţ! : Unele capitole vor fi transformate integral, altele doar prin câteva idei sau propoziţii.*

Intră în cafeneaua cu ferestrele aburite de mireasma prăjiturilor proaspete şi a cafelei tari. Îi plăcu mirosul, dese ori nimerise în spelurci în care mirosul pregnant era cel de tutun.

   Habar nu avea cum de puteau oamenii suporta aşa ceva sau cum îl puteau consuma.

Însă era toate astea erau minore pe lângă surpriza pe care o avu când află câ mai toate viciile oamenilor erau puse pe seama lui.

   De ce s-ar deranja el să le distrugă viaţa şi aşa destul de grea a unor creaturi ca ele?

Mai bine dormea liniştit în veşnicie ca să se trezească la câteva secole sau milenii ca să se revolte, să înceapă o căutare inutilă şi să sfârşească la a face acelaşi lucru.

Se aşeză la cea mai retrasă masă şi comandă primul lucru pe care îl văzu pe hârtia ce ţinea loc de meniu. Nu ştia ce era, însă nu prea conta în acel moment.

I se aduse cafeaua, află de la chelneriţă ce comandă, o luă în mâini ca să îi simtă căldura şi descoperi că îi plăcea cum mirosea. Savură mirosul ei multă vreme, observa schimbarea din jurul lui cum fiecare persoană se îndreptă spre un anumit lucru sau spre o anumită destinaţie uitând să mai privească în jur. Observă nervozitatea chelneriţei şi se ridică de la masă lăsând pe suprafaţa acesteia o sumă de bani.

Ieşi afară în aerul plin de mirosuri de toate felurile, încercă să se calmeze şi să o pornească spre drumul lui.

-         La naiba, habar nu am pe unde s-o iau! Vocea lui era calmă în ciuda sudalmei pe care tocmai o dăduse.

-         Unde vrei să ajungi ? Vocea feminină, la fel de calmă ca a lui îl trezi brusc la realitatea omenirii. Se întoarse spre necunoscută şi fu uimit să o găsească pe chelneriţă în haine legere, cât îi luase să iasă din cafenea? Uita întodeauna că timpul avea o altă curgere în această lume. Era mai rapid, mai fluid, diferit faţă de cel în care lâncezise până de curând.

-         Sincer habar nu am. Zâmbi fiind conştient de farmecul pe care îl avea. Dacă tot se dădea vina pe el din cauza viciilor măcar să profite de cel puţin unul în aceşti şapte ani.

-         Mda. Oare de ce dau eu peste toţi nebunii? Se depărtă de el în direcţia unei maşini vechi, negre. Ea era îmbrăcată într-o rochie fluidă de vară până la genunchi de culoarea florilor de cireş, în ciuda răcorii destul de persistente.

  Nici o altă haină nu o apăra de frig, iar în picioare avea sandale uşoare şi foarte subţiri. Oftă din rărunchi, îşi dădu sacoul jos şi il aşeză pe umeri. Nu apucă să facă  nici o altă mişcare când se trezi pălmuit cu putere.

-         Ce vrei să faci? Furia ei era palpabilă, o clipă nu putu să îşi dea seama dacă întradevăr fusese pălmuit sau lovit de tren. Fata nu avea mai mult de 1.65 dar părea o furtună dezlănţuită cu sacoul atârnându-i pe o parte a umărului stâng şi cu părul înfoiat de briza uşoară a serii. Pumnii îi erau strânşi de parcă ar fi putut fi într-un posibil pericol. Zâmbi la gândul că o fată ar putea să îl bată.

-         Nimic ! Dârdâiai de frig, deşteapto ! Îi aranjă sacoul într-o poziţie mai normală ţi se dădu doi paşi înnapoi avea sentimentul că nu se termina cu asta. Ar fi putut să îi citească gândurile relaxat însă prefera să nu facă asta. La ce i-ar fi folosit? I se citeau pe faţă. Avea ochii căprui simpli fără nimic care să îi facă mai frumoşi pentru ceilalţi. Poate doar sclipirea de furtună care se întrezărea în ei.