Când măştile cad [Editarea a început]

Ciudaţi

Gotta slow up, gotta shake this high
Gotta take a minute just to ease my mind
Cause if I don't WALK man I get caught down
And I'll be falling all the way down

Hundred headlights, making me blind
All of your pleasures catching my eye
If I jump once then I never think twice
But your temptations making me stay another night
And my sense only lie to me, lie to me
I don't know how I feel so raw to me, raw to me
I gotta shut myself, before I get what I want
Find out it's not what I thought it was

                                                          (Kwabs-Walk )

Întinse mâna spre boxele laptopului şi le opri, adora piesa şi ar mai fi ascultat-o dar capul începea să-i bubuie, atentă ascultă sunetele şi realiză că nu veneau din capul ei. Cineva bătea la uşă cu putere. Oftă resemnată, aşa îi trebuia dacă vorbise cu fratele ei. Crezuse că după miniciuna din noaptea trecută să o lase în pace. Se ridică cu greutate din pat şi porni spre uşa care mai că sărea din ţâţâni de la atâtea lovituri.

-         Mai încet că nu-i uşa ta! Urlă ea în timp ce încerca să deschidă fără să se rănească la mâna dreaptă. Arsura încă nu se vindecase deşi în mod normal ar fi trecut imediat .

-         Scuză-mă că te dreanjez! Spuse o voce cunoscută în timp ce bărbatul blond îşi făcea loc pe lângă ea ca să poată intra în casă. Într-o mână ţinea o pungă de cadouri pe care i-o întinse fără să mai spună nimic.  

-         Pentru ce este asta şi nu-mi amintesc să te fi invitat înăuntru! Îl prinse de mână şi încercă să-l facă să se întoarcă spre ea, dar nu avea nici o şansă. Era Lucifer făcea ce voia şi mai ales când voia, totuşi părea mult mai distant decât data trecută ...La ce-i stătea oare capul ? Privi curioasă plăsuţa şi o lăsă apoi pe unul dintre scaunele din bucătărie. Bolul de cereale încă era pe masă, nu putuse să înghită lăturile alea pe care unele femei le luau cu disperare. Erau nişte prostii cu care îţi distrugeai viaţa nimic mai mult.

-         Nici nu trebuie draga mea, cât despre cadou ...ei bine este un dar de mulţumire.

-         Mulţumire? Pentru ce anume? Ah! Am ghicit! Ţi-ai dat seama că de fapt eşti o persoană normală şi mi-ai adus ceva care să îmi amintească de tine, în timp ce tu vei pleca în Peru ? Se lăsă să cadă pe unul dintre scaune în timp ce-l urmărea cu privirea pe demonul chipeş ce părea absorbit de priveliştea dezolantă a unui oraş căzut în dizgraţie.

-         Ţi-ar plăcea nu-i aşa ? Nu scapi de mine iubita mea. Aşa cum nu ai scăpat de mine nici în trecut . Vocea lui era joasă, tandră ce o făcea să se înmoaie pe picioare, dar făcuse o greşeală nu-l mai întâlnise până atunci şi nici nu era iubita lui.

-         Nu-mi amintesc să fi sot cândva iubiţi! Spuse ea în timp ce încerca să-i prindă privirea măcar pentru o secundă. Nu avu nici o şansă părea pierdut de parcă s-ar fi aflat în mai multe locuri o dată. Cel mai probabil acela era şi răspunsul. Îşi puse mâinile în poală şi privi atentă detaliile rochiei ngre cu ramuri de cireş, era un model asiatic adus de fratele ei din timpul unei călătorii în China. Florile erau brodate fin de mână, cel mai probabil rochia costase o avere, dar lui Michel îi păsa prea puţin de bani.

-         Dar  eu îmi amintesc Eloa. Îmi amintesc mult prea bine chiar. De data aceasta Lucifer se întoarse cu faţa la ea, nu-l mai văzuse niciodată atât de serios, nici măcar o dată nu-i lipsise zâmbetul nonşalant care o făcea să dispere. Dar acum lipsea, ceva era grav.

-         Mai nou aşa mă numesc ? Trebuie să recunosc că este un nume neobişnuit. Nu am mai auzit unul ca el. Ce înseamnă ?

Lucifer se apropie de ea cu mersul uşor şovăitor, arăta de parcă nu-i venea să creadă ce avea în faţa ochilor. Îi văzu totuşi mâna bandajată ce se odihnea în poala ei, pentru ea nu era ceva extraordinar dar el părea să se înfurie la vederea ei.

-         Nimic, nu înseamnă nimic. Nu ai de gând să deschizi cadoul ? Zâmbetul îi revenise, la fel şi buna lui dispoziţie. Se aşeză lângă ea şi îi puse nerăbdător cadoul în braţe.

-         Poate vreau să-l deschid mai târziu!

-         Dar eu vreau să-l deschizi acum! O privea cu doi ochi marii mult prea inocenţi ca să fie în regulă. Îşi întoarse privirea de la el şi privi punga de culoarea piersicii ce-i fusese pusă în braţe. Ştia că era inutil să se certe cu el dintr-un motiv copilăresc, îşi poziţionă mâna dreaptă în aşa fel încât să nu se rănească la ea şi căută cu stânga în pungă. Dădu de o cutiuţă mică de metal, o scoase la iveală. Avea un model vechi cu aripile unui înger sculptate în abanos, cutiuţa era din argint rece ca gheaţa.

-         Şi cum o deschid? Nu se vedea nici un buton care să o ajute să deschidă.

-         Asta o să afli ...dacă eşti isteaţă numai! Cu asta se ridică şi se îndreptă spre uşă. Dacă toată discuţia avea măcar o fărâmă de logică avea să se arunce în gol de la ultimul etaj al blocului.

-         Stai o clipă! Îşi aminti de seara trecută, de hainele împărştiate, de vină putea să fie numai el. Lăsă cutiuţa pe masă şi se grăbi să îl ajungă din urmă. Ce ai căutat aseară la mine în apartament ?

-         Eu nimic...Azazel se pare că s-a îndrăgostit de rochia ta.

-         Ce rochie? Cine-i Azazel?! Lucifer dădu simplu din umeri şi dispăru pe uşă, acum o lăsă cu mai multe îndtrebări decât avusese la început şi în fond nu asta se întâmpla de fiecare dată? Nu se putea comporta normal în faţa lui...părea să fie întotdeauna o altă persoană. Luă cutiuţa de argint şi îşi trecu degetele peste încrustaţia aripilor atât de fin sculptate. Degeaba o mai cercetă o oră aşezată pe canapea cu laptopul în braţe, nu găsi nici o informaţie despre ea, chiar dacă părea să fie foarte veche.

O lăsă pe perna canapelei şi se îndreptă spre fereastră, undeva la vreo o sută de metri depărtare era un bărbat ce părea să o privească. Îl recunoscuse pe aşa numitul Astaroth, era îmbrăcat în alte haine dar părea să fie în regulă. Poate de la el putea afla mai multe decât de la Lucifer. Îi făcu semn să se apropie dar acesta nici măcar nu clipise. Îi mai făcu o dată semn şi se convinse că nu era deloc atent la ea. Privirea îi era îndreptată undeva deasupra, se aplecă pe fereastră ca să vadă unde se uita cu atâta intensitate. Cu greu îşi putu sprijini greutatea pe mâna rănită, se lăsă mai tare şi spera din tot sufletul să nu cadă. Îşi îndreptă privirea spre acoperiş dar nu zări nimic, se dădu jos şi îşi îndreptă privirea spre Astaroth, dar nu mai era acolo. Era înconjurată numai de ciudaţi. De ciudaţi tot mai periculoşi. Luă cutiuţa de pe pernă şi începu să îşi facă bagajele, cu telefonul în mâna sănătoasă formă numărul fratelui său.

 - Michel! Ce mai faci ? Glasul îi spuna chiar şi ei mult prea fals şi dulce.

- Ce doreşti? Haide nu mai am mult şi trebuie să plec la aeroport!

- Mă iei şi pe mine?

-  Da ce ţi-a venit să pleci în călătorie tocmai astăzi ?

- Nu ştiu, dar vreau o schimbare de peisaj ...ce zici poţi să mă ajuţi ?

- Iar ai dat de ciudaţi ? Bine poţi să vi...

- Îţi mulţumesc frăţioare ! Ştii că te iubesc!

- Şi eu te iubesc!