Când măştile cad [Editarea a început]

Împăratul Muştelor şi Şarlatanul

Mda... nu sunt foarte mândră de acest capitol...sincer îi cam dezastru dar am zis că oricum nu o să-l fac mai bun cel puţin nu în săptămâna ce urmează aşa că ...mda să vedem ce-o ieşi de aici .

Satan o luă la sănătoase după ce primii ordinul lui Lucifer. Dracii, aşa cum erau numiţi demonii de cea mai joasă speţă se năşteau din regretele şi păcatele îngerilor căzuţi. Totuşi singurii care nu făcuseră vreodată un drac erau Lucifer şi Azazel. El personal  s-ar fi lipsit bucuros de amândoi. Belial şi Astaroth erau mult mai indulgenţi cu dracii care voiau să se ridice la nivelul demonilor prin teroare.

Pereţii ornamentaţi de povestea căderii lui Lucifer zis şi Sheikhṭaan în arabă, dispăreau pe măsură ce el ieşea din palatul lui, Iadul era altfel după pereţii lui simandicos ornamentaţi. Somala lua locul lavei pentru podea, fiecare pas făcut de un suflet muritor era un adevărat chin. Picioarele părau să fie absorbite de vidul negru, fiecare temere, crimă, nehotărâre avută în viaţa pe Pământ devenea de zeci de mii de ori mai puternică, mai dureroasă. Mintea care înainte filtrase fiecare emoţie acum lipsea lăsând sufletul să simtă totul cu o intensitate morbidă.

Cel mai groaznic  moment era acela când picioarele refuzau să se mai ridice, atunci când sufletul neştiutor începe să se panicheze. Picioarele îi rămân înţepenite în mâzga neagră şi singurul lucru pe care îl pot face este să implore să fie lăsaţi liberi. Unii imporă, alţii înjură, suduiesc, ameninţă dar nici una dintre metode nu funcţionează într-o lume în care mila nici măcar nu a fost creată.

Satan se deplasa cu viteza luminii, dar avea senzaţia că nu mai ajungea. Deşi era un demon puternic, asta nu însemna că şi voia să-şi folosească puterile împotriva unui înger căzut. Ar fi fost curată nebunie, mai ales când acesta se dovedea a fi Lucifer sau Azazel. Cât despre ceilalţi, puteau să aştepte, nu avea de gând să mişte un centimetru de aer fără să fie sigur că va învinge .

Ajunse la porţile palatului lui Belial mai cunoscut şi ca Baal sau Belzemut, totuşi nu avea importanţă ce nume purta, toate însemnau acelaşi lucru. Exagerarea, în orice el trebuia să fie mult mai bun ca ceilalţi, mult mai bogat ...totul pentru el era la superaltiv. Un adevărat Împărat al Muştelor.

Porţile uriaşe ale palatului erau în întregime din onix lustruit de sulfetele captive în partea lui de Iad. Grosolănia desenelor se regăsea în detaliile ce îl înfăţişau pe demon cu o pereche de coarne imense răsucite de şapte ori, chipul de onix negru îi era oprit într-o grimasă gotească, o grimasă între urlet de bătălie şi urlet de durere, când şi când sufletele muritorilor puteau să-l vadă pe demon mişcându-şi capul şi uneori chiar trupul de parcă ar fi amorţit în infama-i sfidare. Mâinile lui ornamentate din plin cu gheare de vultur şi inele cu mii de modele care de care mai groaznice , ţineau în strânsoarea lor de fier un fulger ce capta puţina lumină din jurul porţilor ca să o trimită înnapoi cu o violenţă asurzitoare şi în cealaltă mână ţinea o măciucă ce-şi învârtea capul cu ţepi tot mai aproape pe clanţa în forma unui craniu ce ornamenta cureaua de la brâu ce separa pieptul muculos şi gol de o bucată ce părea a fi un material fluid cu o viaţă proprie , acoperindu-i partea inferioară până deasupra genunchilor, de acolo picioarele umane deveneau două prelungiri anormal de lungi ce se terminau într-o pereche de copite poctovite cu poctoave grele de ambră tremurătoare.Părul ce-i acoperea aşa zisele picioare era atât de de des încât nu avea cum să nu fie făcut de o forţă superioară, plină de magie, dar acea magie  ieşea din torturarea sufletelor umane mai mult sau mai puţin vinovate.

Satan se ridică de la pământ şi îşi ridică în aer hidosul corp şi apăsă cu ghearele-i lungi şi încolăcite pe un craniu mai mic de pe centură ce intra în construcţia dinţilor craniului uriaş. Apoi se îndepărtă fulgerător de uşa care deja începea să se deschidă. Scârţâitul balamalelor din oase negre ce se fărămiţau la fiecare mişcare împrăştiind în jur mirosul greu de cadavru în descompunere şi smoală fierbinte.