Când măştile cad [Editarea a început]

Azazel

Simţea cum îmbrăţişarea de fier slăbea lăsându-i plămânii să funcţioneze normal. Poate o fi fost ea beată în această seară dar nu uita niciodată de sare. Nu de când fusese atacată în copilărie.

Îţi scutură toată sarea de pe rochia neagră scurtă care tot îi urca pe şolduri lăsându-i cel puţin jumătate din fund la vedere. Şi-o trase înapoi şi îşi aruncă pantofi distruşi peste balustradă. Abia aştepta dimineaţa ca să o audă pe Doamna Morrison urlând frustrată că avea de strâns, deşi era femeie de serviciu.

Urcă scările cu viteza melcului turbat ignorând durerile atroce din mâna  dreaptă. Semnul cruciuliţei de argint i se înfierase în carne. Durerea urca asemeni unui foc din  braţ până în creier.  Ura să se confrunte cu demonii, dar în ultima vreme crescuse simţitor numărul lor. Parcă nu mai aveau nici un pic de disciplină în ei.

Scoase cheile de sub o bucată de parchet vechi de vreo cincizeci de ani şi cu mâna stângă tremurândă reuşi să deschidă uşa şi să ajungă în baia abia curăţată. Îi mulţumi lui Dumnezeu din suflet că nu lăsase totul cum era înainte. Aşa nu ar fi găsit niciodată spary-ul pentru arsuri. Deschise dulăpiorul de sub chiuvetă şi luă spary-ul cu o mână nesigură. Fără milă închise ochii şi puveriză peste rana care pulsa de durere. Scoase un ignet de durere şi căzu în genunchi . Sângele începuse să se închege dar durerea rămânea în urmă. Avea senzaţia că zeci de gruci îi erau înfierate în mână.

Lacrimi de durere i se iviseră în ochi. Ştia că deşi demonul care o atacase fusese disperat şi flămând tot mai putea să îi dea târcoale. Tot mai mulţi demoni încercau să adune putere.

Ceva nu era, cu siguranţă, în ordine însă creierul ei refuza să funcţioneze la capacitate maximă. Îşi ridică capul de pe capacul vasului de toaletă şi porni spre dormitor. Nu apucase să facă curat că prietena ei cea mai bună Emilia o târâse la o petrecere idioată. Totuşi trebuia să îi mulţumească pentru alcoolul din sânge, care mai diminua din durere.

Îşi târâ picioarele după ea prin holul scurt şi intră în dormitor fără să se uite la hainele şi obiecteele împrăştiate pe jos. Neatenţia o făcu să plătească scump. Degetul cel mic de la piciorul drept se lovi de ceva tare şi rece. Înjură printre dinţi şi se trânti pe patul încărcat de hainele pe care le scosese din dulap.

La va ordona a doua zi. În acel moment îşi dori să leşine şi să nu se mai trezească până nu trecea durerea. Totuşi nu era atât de uşor pe cât părea. Îşi dădu jos rochiţa şi îşi căută bandajele în noptieră. Întotdeauna găseai bandaje în apartamentul ei, chiar şi în sertarul de la bucătărie pentru porsoape era un pachet de bandaje.

Le găsi în spatele unor cărţi de groază şi îşi făcu bandajul cât putu se repede.

Somnul nu veni atât de uşor pe cât crezuse, durerea încă pulsa şi era sigură că fără un calmant destul de tare, nu avea să închidă un ochi toată noaptea. Se ridică anevoie din pat şi cu ochii închişi încercă să ajungă la baie, nu reuşi decât să îşi dea pentru a doua oară piciorul de obiectul de tare şi rece.

De data asta înjurase sonor, aprinse lumina şi luă în mână fierul de călcat. Nu îşi aminti să-l fi aruncat, sau măcar să-l fi mutat. Pentru jumătate din minut fusese în stare să uite de durere. Ştia cine fusese în cameră ştia şi unde plecase.

Furioasă luă telefonul din ghiveciul cu trandafirul japonez şi apelă un număr mult prea cunoscut. Îşi puse telefonul între umăr şi ureche şi începu să caute cutia ce conţinea pilulele salvatoare de la durere. Nervozitatea oricum nu mai putea fi ţinută sub control. Dădu pe spate pilula împreună cu un pahar mare de apă şi mai apelă o dată ignorând intenţionat căsuţa vocală. Nu avea de gând să îl scutească de o săpuneală bună, dacă avea de gând să mai intre în camera ei fără să-i ceară voie avea să-l distrugă complet.