Lonely Soul

Capitolul 1-Ziua in care singuratatea mea a luat sfarsit

Ce frumos e orasul luminat noaptea...uneori chiar ma bucur ca ma bucur ca stau in afara orasului...intr-un castel destul de vechi, de pa la inceputul secolului al XIV-lea. Apartine familiei tatalui meu inca din acele vremuri. Familia noastra a fost vestita mult timp, membrii familiei fiind considerati cei mai mari vanatori de vampiri din acele timpuri...Dar asta a fost atunci. Acum, vanatorii de vampiri fac parte din povestile de groaza, la fel ca si prazile lor. Desi, intre vampiri si vanatori exista o regula: daca vampirii n-au facut nimic rau, n-avem nici un drept sa-i omoram...dar daca omoara pe cineva, atunci e de datoria noastra sa-l vanam si sa-l eliminam. Eu si tatal meu suntem pasinici, nu cautam necazuri...dar alte familii urmaresc aceste creaturi ale noptii, gata in orice moment sa-i omoare cu sange rece.

O adiere rece a vantului trecu pe langa mine...s-a intors.

-Si...ce faci, printesa din turn? ma intreba o voce cunoscuta.

-In primul rand, nu sunt o printesa. Si, al doilea rand, camera mea nu se afla in nici unul din turnurile castelului...i-am raspuns indiferenta.

-Esti la fel de realista ca si atunci cand ne-am intalnit...erai tu mica, dar foarte realista...si la fel de dracoasa ca si acum! si spunand acestea , se auzi un mic chicot din partea lui. Iti mai amintesti acea zi, nu-i asa?

M-am intors spre el. Statea pe balustrada baconului, rezemat de peretele rece. Avea acelasi zambet si aceeasi ochi calzi ca in acea zi.

-Cum as putea s-o uit? dupa care mi-am intors privirea spre orasul luminat.

Cum as putea uita acea zi? Ce intrebari mai pune si el. E chiar ziua in care am iesit din lumea mea cea pustie...ziua in care singuratatea mea a incetat...

Era o zi de toamna. Ma plimbam pe potecile pietruite ale mosiei. Cred ca aveam vreo 5 ani. La un moment dat, am ajuns langa un lac. Ma uitam in el...vedeam totul ca intr-o oglinda: pasarile, norii, copaci...si chiar si pe mine. Dupa scurt timp, mama mea veni sa ma ia pentru antrenamentul de vrajitoare. Vroia sa ma invete o vraja foarte puternica, impotriva fortelor intunecate. Dar pentru asta, trebuia sa-mi inving teama: intunericul. Mama m-a dus intr-o camera intunecata, fara geamuri, fara nici o crapatura, astfel incat lumina sa nu poata patrunde cu nici un pret. Eram infricosata. Nu vroiam sa intru acolo. Mama, punandu-mi afectuos mana p spate, mi-a spus:

-Cathrine, stiu ca iti este frica, dar aceasta frica, purs si simplu, nu poate continua! apoi ma impinse usor in camera, si, inainte de a inchide usa imi spuse rece: Si, orice ai face, sa nu rostesti numele vreunui demon!

Si acestea fiind spuse ultima geana de lumina disparu, ramanand doar intunericul.

La inceput am tipat dupa ajutor, vroiam sa ies. Plangeam, dar am realizat ca nimeni nu ma auzea...eram singura...mai singura ca de obicei. M-am ghemuit intr-un colt al camerei si am inceput sa plang infundat.

Intunericul si linistea ma copleseau...simteam ca voi innebuni. Deodata, aud pe cineva intreband:

-Si...de ce plangi?

Cand am auzit, m-am speriat...Nu vazusem pe nimeni in acea camera cand am intrat...dar nici acum nu-l  vedeam, doar il auzeam.

-C-c-cine e acolo? am intrebat eu, precauta.

-Sunt un demon din adancurile iadului. Tu?

-Mamica mi-a zis sa nu vorbesc cu strainii...! am spus eu, ptuin infumurata, desi nu era momentul sa ma dau mare pe teritoriul dusmanului.

-Mamica ta ti-a zis sa nu vorbesti cu strainii, nu cu demonii! spuse acesta, afisand un zambet streangaresc.

-Mamica mi-a spus sa nu vorbesc cu strainii si cu demonii! Iar tu...esti ambele!