Lonely Soul

Capitolul 6-Fara raspunsuri

Autobuzul a oprit in fata castelului, ca de obicei. M-am indreptat in fuga spre el, caci nu vroiam sa-l fac pe sofer sa astepte prea mult. Am intrat in autobuz si ma uit spre locul meu obisnuit...nu se poate!!! De ce trebuie sa-mi ia locul...vede el, Michael, ce pateste... Acum, am de ales: ori stau langa el, pe bacheta din spate, ori stau cu presedinta consiului de elevi, care probabil va vrea sa vorbeasca cu mine, asigurandu-mi astfel un al doilea dus de dimineata. Dus-copil enervant...dus-copil enervant...dus-copil enervant...cred ca voi alege sa stau langa Michael, din moment ce aceasta este o buna oportunitate de a incepe sa-l intreb ce ma intereseaza...

-Buna dimineata, colega de banca! spuse el, cu un ton glumet.

-Ma rog...'Neatza! i-am raspuns eu, cu un ton morocanos.

-Si...ce faci?

Ii raspund ridicand-mi cartea, astfel incat sa inteleaga.

-Aha...inca mai esti suparata pentru faza de ieri? ma intreba el, simtindu-se, vizibil, vinovat.

-Nu, nu mai sunt. Dar nu uita ca-mi esti dator cu niste raspunsuri! i-am spus, dupa care i-am aruncat o privire incruntata.

-Ok! Nici o problema! Totusi...nu voi fi obligat sa-ti raspund la toate intrebarile, nu?

-Daca vrei ca viata ta sa ramana linistita, atunci vei cam avea de raspuns la toate intrebarile!

-Pot cere ceva in schimbul raspunsurilor?

-In limita decentei si a lucrurilor posibile.

-Aha...si cam ce as putea sa-ti cer?

-Iti spun ce nu poti: o intalnire, sarut, atingere, ok?

-Ok...si cand incepe interogatoriul, doamna detectiv?

-Dupa ore. Sunt lucruri pe care nu e bine sa le stie colegii, bine?

-Da...cum spuneti dumneavoastra, doamna detectiv Rin! spuse el, incercand sa-si ascunda ingrijorarea printr-o remarca pe care el o considera amuzanta.

Dupa aceea, nu-mi mai adresa nici un cuvant, avand tot timpul un chip serios.

Din fericire, orele au trecut la fel de repede, uitandu-ma din cand in cand la Michael. L-am prins de multe ori privindu-ma, iar de fiecare data cand il prindeam, parca se rusina si rosea...ce e in neregula cu baiatul asta?

La sfarsitul orelor, mi-am strans lucrurile, dar am ramas in banca. La fel a facut si Michael. Dupa ce s-a eliberat clasa, Michael incepu, cu un ton glumet:

-Si...ce vrea domnisoara procuror sa afle?

-Parca eram procuror...

-Da? Scuze, atunci...

-Oricum, nu conteaza asta. Vreau sa imi explici ceva!

-Ce?

-Asta! i-am spus, aratandu-i poza.

-De unde o ai? intreba Michael, vizibil socat. De unde ai poza asta? intreba din nou, prinzandu-ma, de data asta, strans de incheietura mainii.

Eliberandu-mi mana din stransoare, i-am spus:

-Relaxeaza-te, Michael! Daca nu te calmezi, nu vei rezolva nimic. Poza o am de la arhiva orasului, am gasit-o ieri.

-Ai gasit poza asta la arhiva?

-Da, acolo am gasit-o! Poti, te rog, sa-mi explici aceasta coincidenta de nume si de asemanare?

-Dar tu...

-Dar eu...ce?

-Tu poyi explica aceasta coincidenta de asemanare?

-Poftim? Ce vrei sa spui?

Ca si raspuns, imi arata o fata pe poza care...care arata ca mine! Am ramas socata... Am dus mana la gura, si priveam poza. Nu-mi venea sa cred! M-am uitat pe spatele pozei, dar numele era sters...cat ghinion poate avea un om?

-Eu...nu stiu! i-am raspuns, dupa care l-am privit. Totusi, trebuie sa-mi explici ce cauti in poza asta si ce cauti odata la 50-75 de ani in oraselul nostru!

-Eu cred ca stii si singura raspunsul...

-Il stiu, dar vreau sa te aud pe tine ca recunosti!

-Bine, uite ce e! Sunt vampir! Cel din poza sunt eu! Dar tu ai vreo idee ce-i cu fata aceea care seamana cu tine?

-Nu...n-am nici o idee! am zis eu, intr-un final resemnata. Te rog, spune-mi! Te implor...dupa care au inceput sa mi se prelinga cateva lacrimi pe obraji.

-Imi pare rau, dar nu! dupa care isi lua geanta, indreptandu-se spre usa. Simteam ca mi se ridica tot sangele la cap...mi-am folosit puterile, inchizand usa. Se intoarse catre mine, spunand: Cine a facut asta? Tu sau catelusul tau de companie?

-Poftim? L-am intrebat eu, cu jumatate de voce. Ce vrei sa zici?

-Ma refer la demonul care te insoteste peste tot, ca un catel de companie! spuse acesta, furios.

-Il vezi pe Damon? l-am intrebat, caci incepea sa ma socheze din ce in ce mai mult.

-Da! E ca o umbra mereu in spatele tau! spuse Michael, plin de dezgust.

-Cum de-l poti vedea? l-am intrebat, privind in jos.

-Ar fi si greu sa nu-l vad! Acum, te rog, daca-mi permiti, vreau sa plec! si se indrepta spre usa.

-Stai...Michael...hai sa facem un targ! Vreau sa ne luptam: daca tu castigi, vin...vin la o intalnire cu tine! Daca castig eu, imi raspunzi la intrebari! am spus eu, saturata de el.

-Bine, dar nu in seara asta! Maine noapte, la scoala! Bine, vanatoreaso? intreba el, putin cam arogant.

-De acord...! am spus eu, intr-un final, dupa care l-am lasat sa plece, ramanand singura in clasa, stand in genunchi, cu privirea atintita spre podea.